Îmi este dor de ce-ar fi fost...lui Naicu

Amintirile devin cumplite în momentul în care se amestecă. Mi se pare dureroasă dar suportabilă prezența unei singure amintiri în conștiință. Amestecul amintirilor, însă, mi se pare amețitor, nu atât prin ele însele, ci prin infinitatea vieților posibile...Acest hău mă înspăimântă, mă scoate din minți de câte ori mi se deschide. Poate acesta va fi cel mai mare regret al meu...că nu pot trăi, nu pot epuiza decât o singură variantă a vieții, întotdeauna și pentru totdeauna NUMAI UNA...Amintirea nu e periculoasă pentru că îmi aduce în minte viața mea, ci pentru că mă face să mă gândesc la celelalte vieți...Viețile mele ? Nu. Atunci ale cui ???..."Îmi este dor de ce-ar fi fost" (Așa îmi spunea Nicu Ciocan demult, într-o plimbare, trecând pe lângă biserica de la intersecția 11 Iunie cu Regina Maria; eram amândoi, ca oricând în viețile noastre, într-o intersecție...) Îmi este dor de toate viețile, de a mea (de trecutul, dar și de viitorul ei...) și de celelalte...

Alternativ/Progresiv...lui Al.F.

Există, după mine, două manifestări esențiale ale rock-ului: rock-ul alternativ și rock-ul progresiv. Acestea două au făcut întotdeauna din rock o cultură, nu doar o subcultură. Da ! Subcultură ar fi fost pe veci rock-ul dacă ar fi existat numai rock'n'roll, metal sau punk. Ce înseamnă cultură în rock ? Înseamnă o asumare continuă a inovației, deschidere spre orice influență cât timp ea este asimilabilă în coerența limbajului muzical rock. Aceste două genuri nu cred că sunt într-o relație de opoziție, ci mai degrabă de complementaritate. Ele reprezintă două moduri de a percepe lumea. Este vorba de două profiluri psihologice pe care le găsim atât între muzicieni, cât și între artiști în genere. Tipul "progresiv" este cel care își revendică absolutul: știu că am dreptate, știu ce înseamnă frumosul suprem, știu să fac legătura cu Adevărul și o să arăt asta într-un mod irezistibil, într-un mod copleșitor, fără "drept de apel"...Adică...asculți Simfonia a noua a lui Beethoven și rămâi fără cuvinte, fără glas...este o frumusețe și un adevăr incontestabil acolo...La fel cu filmele lui Tarkovski, sau cu albumul A Night At The Opera al formației Queen, sau cu Close To The Edge semnat de trupa Yes, sau Dark Side Of The Moon al trupei Pink Floyd, sau romanul "Frații Karamazov" al lui Dostoievski...Alternativul nu comite acest gest imoral, nu te "obligă" să-i dai dreptate. El povestește, dar o face într-un mod în care frumusețile sau adevărurile lui pot foarte ușor să fie ignorate, pot trece pe lângă tine fără să observi nimic. Cu alternativul îți poți asuma dreptul de a ignora, cu progresivul e mai greu să faci asta, progresivul subjugă atenția, te face sclav. Progresivul face monumente care te cuceresc și storc din tine tot până la ultima picătură, alternativul face (vorba lui Edvard Grieg cu referire la compozițiile sale) "case de locuit în ele"...Ambele tipologii sunt fermecătoare în termenii proprii lor, nu pot fi judecate în afara propriului context. Cum am putea opune gravitatea lui Tarkovski spiritului ludic al lui Fellini ? Sunt două valori ce nu suportă comparație. Sunt artiști care au propriul lor limbaj, tehnica, expresivitatea SPECIFICĂ. Nu pot fi judecați decât în lumea lor, nu din afara ei. E nevoie de ambele tipologii: ce ar fi lumea fără un semnal, un imbold beethovenian-hristic, "Îndrăzniți ! Eu am biruit lumea !", dar ce ar fi lumea fără "râsul printre lacrimi" al lui Mozart, cum am putea înțelege ceva din această viață fără gravitatea criticii naturii umane din "Frații Karamazov", dar cum am putea să mai "vedem" ceva dincolo de "sobrietatea" ignoranței, ipocriziei și intoleranței noastre, fără a sta "de veghe în lanul de secară"...? Eu, cel puțin, am nevoie de Beethoven-Mozart, Dostoievski-Salinger, Tarkovski-Fellini, Yes-Radiohead, Lucian Pintilie (Balanța) - Nae Caranfil (E Pericoloso Sporgersi), Eminescu - Caragiale.........................