duminică, 11 ianuarie 2015

Rococo uman sau divino-uman, "bisericesc" sau "laic", oricum "mântuibil"...

Dacă respingi cu consecvenţă (în mod practic, că teoretic sunt toate bune şi frumoase şi relativizate ca să fie "bine" pentru toată lumea) sau mai bine zis cu încăpăţânare (pentru că e nevoie să fii articulat ca să fii consecvent, altfel e doar încăpăţânare) mijloacele umane de cunoaştere, raţiunea, ştiinţa...aş pune aici (asumându-mi riscurile de rigoare) şi empatia, atunci eu nu cred că te afli deasupra lor devreme ce încă ai o problemă cu ele (a le cunoaşte limitele nu înseamnă a le respinge, ci dimpotrivă înseamnă a şti să le foloseşti la potenţial maxim), ci mai degrabă te afli dedesubt, într-un primitivism feroce. Poate nu îţi dai seama, de cele mai multe ori nu-ţi dai seama, pentru că nimeni nu se mai declară, în mod asumat, primitiv astăzi pentru că e "de prost gust". În orice caz nu te afli pe teritoriul "transcendentului", ci în zona amorfă şi echivocă şi "nespecifică" şi demenţială a astrologiei, alchimiei, medicinei practicate de vraci, că nu-i poţi numi medici, şi poate în destule cazuri chiar a închinării la idoli devreme ce faci din Dumnezeu un zeu. Numai zeii vor şi aşteaptă şi "trăiesc" cu "observanţă". Dumnezeu, dacă există sau dacă "este", atunci s-ar putea să fie, vorba lui Steinhardt, un moşneguţ simpatic şi fără fiţe, care te aşteaptă cu braţele deschise pe o pajişte cu pisici cu fundiţă la gât şi unde răsună nişte menuete de Mozart. V-aţi "greţălit"? De ce? Vă vine să întrebaţi cum rămâne cu cele nouă ceruri? Cum rămâne cu legea, prorocii, judecata de apoi, transcendentul, lumina necreată, diavolul, vămile văzduhului? Sunteţi încruntaţi? Luaţi o ţuică mică sau o cafea cu lapte sau un ceai! Vă sfidez inteligenţa? Şi mie secolul ăsta "ciupercar" şi "new-age-ist" şi "cool" şi "antiempatic" şi "miserupist" şi "structuralist" (culmea!) şi "mecanic" şi "funcţionăresc-contabil" şi "dezautentificator" (suspiciunea noastră continuă e semnul clar al halului de degradare în care am ajuns cu toţii), ca un "cântec al copiilor morţi" (Kindertotenlieder - Mahler), acest secol în care am intrat îmi sfidează tot ce mai am autentic şi "sfânt" şi "cu-minte" ("înţelept") şi bun şi frumos în mine. "Relativitatea" poate fi folosită la modul ipocrit de către unii pentru a profana tot ceea ce nu înţeleg. Întrebaţi-vă totuşi de ce vor să înveţe şi chinezii (şi sunt mulţi prin conservatoarele din vest...) să cânte lucrarea următoare. Eu dacă aş auzi pe pajiştea aia a lui Steinhardt aşa ceva cred că...cred că...cred că...........aş învia (ca să nu spun "muri" că nu merge...) de fericire. Wishful thinking? Aşa şi? Aveţi ceva mai bun să-mi oferiţi? Vreo "experienţă afară din sine"? There is a limited amount of bullshit I can take! Fiţi realişti! Poţi să te minţi singur, te poţi şi consola singur şi nu e neapărat rău, dar nu poţi scăpa de tine însuţi şi nici nu vrei asta cu adevărat (pentru că atunci te-ai sinucide şi ai ajunge cel mai rapid înapoi în ce "linişte primordială" amorfă şi indistinctă şi impersonală vrei tu, so cut the crap!), doar vrei să îţi manifeşti sinele mai subtil ca să te situezi "deasupra"...Deasupra prostituatelor, "vameşilor", rockerilor, maneliştilor, "mulţimii credincioşilor", ateilor, budiştilor, americanilor, musulmanilor, femeilor, bărbaţilor, homosexualilor, criminalilor, proştilor, ignoranţilor, politicienilor (Wanna face the truth? You helped them get their positions and now you let them do what ever they please! You are always a big part of every problem you have!), clericilor, intelectualilor (care numa' "despică firul în patru" toată ziua în loc să "muncească", nişte "pierde-vară" cu cărţile în mână când "ţara arde"!), snobilor, funcţionarilor, derbedeilor, bădăranilor, tinerilor, bătrânilor...Hai gata cu prostiile şi "jmecheriile" şi "schepsisurile" şi "detaşările obiective" de doi lei jumate! Mâna sus cine "empatizează" cu asta şi nu vrea să moară (Şeherezada care nu poate fi ucisă pentru că ştie să spună poveşti?...) pentru că vrea să o mai poată auzi de câte ori vrea împreună cu cine vrea (fiţi "egoişti"!) :


sâmbătă, 20 decembrie 2014

Taina dialogului


Iată ce dialog s-a născut pornind de la textul meu precedent despre caracter:

luni, 24 noiembrie 2014
Caracter
Mă tot întreb și nu mă dumiresc nicicum ce înseamnă caracter. Așa că scriu terapeutic ca să încerc să mă lămuresc. Cred că sunt singurul om care nu înțelege acest termen. Nu cred că am caracter și cred că până și cei ce nu au caracter înțeleg măcar noțiunea. Eu nu. Eu nu am și nu înțeleg nimic din caracter. Ce îmi inspiră acest cuvânt când este pronunțat? Să fii și să rămâi fidel unui principiu, unei idei sau unui om. Nu m-am simțit niciodată în stare de așa ceva. Dacă aș fi rău, și sunt, aș observa că  fundamentaliştii religioși ce comit atentate teroriste cu "autoritate divină" se încadrează perfect profilului oamenilor de mare caracter, martiri, oameni cu "coloană vertebrală". Eu azi sunt creștin ortodox, mâine catolic, poimâine ateu. Dacă aș petrece destul timp cu budişti m-aş prinde și cu ei în joc. Cred că sunt un etern explorator. Nu vreau să mă opresc și nici dacă vreau nu știu cum pentru că de câte ori vrei să te oprești trebuie să renunți la ceva...Pentru mine a te opri, a te așeza, a te fixa, a te liniști (liniștea pe care o caută atât de mulți oameni) este compromisul suprem. Iadul și raiul sunt fixare. Beethoven e compozitorul meu preferat dar aș înnebuni dacă aș asculta numai Beethoven. Îl apreciez din ce în ce mai mult tocmai în lumina explorărilor mele continue. Mulți constată lipsa mea de caracter de câte ori fac ceva sau iau o decizie care nu se mai potrivește cu schema lor despre mine sau nu se mai potrivește nici măcar cu cine credeam eu că sunt poate chiar cu o zi în urmă. Asta nu înseamnă că schimbările neașteptate de "rută" din explorările mele sunt  dezarticulate sau fără motiv. Doar că nu pot să nu observ cum oamenii ar da orice pentru a scăpa de incertitudine, deși poate cea mai înțeleaptă, mai realistă și mai "de bun simț" vorbă rostită vreodată este cea a lui Socrate: eu știu că nu știu nimic..."Cunoaște-te pe tine însuți" oare se referă la a afla cine ești și gata sau la a nu ști niciodată cine ești pentru că ești o ființă vie în continuă devenire?...


Rufin Liban: Pârjol sigur a votat cu Ponta - așa din răspăr, caterincă și psihoterapie - și acum lăcrimează cu un Ciuc sub nas, în compania singurului prieten care i-a mai rămas după afurisitul ăla de vot: Socrate. Sau cum zicea că-l cheamă.
November 25 at 11:36am

Lucian Hişu: Ai crezut că mă provoci, Ovidiu? Ştii bine că înrădăcinarea (fixarea cum îi spui tu) îmi provoacă fiori de-a lungul minţii şi de-a latul sufletului. Ea, înrădăcinarea, nu e o chestie naturală, e creată artificial pentru îndobitocirea maselor. Nu zic că n-ar fi bună pe timp scurt pentru odihna spiritelor mai puţin rezistente...dar pe termen lung e generatoare de monştri mai mari decât somnul raţiunii sau al conştiinţei (cele două n-au nimic de-a face una cu alta; nu se exclud, dar nici nu se autoimpun reciproc). Revin. A fost creată, iar omul, în marea lui comoditate combinată cu alte defecte mai mari dar pe care le vom dezbate live, a acceptat-o. Totuşi cred că fără un strop de înrădăcinare, din când în când, nu apucăm să aprofundăm anumite concepte. Sunt singurele care trebuie aprofundate. Mai ales în artă de orice fel ar fi. În religie conceptele sunt cele periculoase. Conceptele şi ritualurile de înrădăcinare (am vrut să spun "tâmpire") definitivă sunt cele mai periculoase pentru că ele dau dependenţă prin obişnuirea creierului de a lipsi de la funcţia sa primordială: Gândirea. Şi totuşi:... de dragul discuţiei... Cum rămâne cu căsătoria? Nu e tot o formă de înrădăcinare-fixare? Sau asta nu se pune, dezrădăcinatule?
November 25 at 2:20pm

Lucian Hişu: Pârjol votează cu Poanta / cu ponta votează Toanta (scuze, "n-am găsit altă rimă")
November 25 at 2:39pm

Ovidiu Pârjol: Căsătoria e o formă de înrădăcinare ca oricare alta în masura în care o duci mai departe şi dacă vezi că nu mai merge. Atâta timp cât ştii de ce stai mult sau puţin undeva şi ştii dacă pleci de ce pleci, atunci nu e o formă de înrădăcinare. Înrădăcinare e când minţi spunând că merge ceva ce nu merge, când eviţi să constaţi evidenţa şi te autoamăgeşti făcând din minciună o mare virtute şi asta de dragul conduitei sociale sau a "statusului" sau chiar pentru vreo răsplată pe lumea ailaltă (pentru ce oare? pentru caracter şi perseverenţă sau pentru minciună?)...
November 25 at 3:11pm

Lucian Hişu: Atunci practic minciuna e cauza înrădăcinării, nu caracterul. Nu prezenţa sau absenţa caracterului e problema, ci instituţionalizarea minciunii, ridicarea ei la rang de postulat absolut.
November 25 at 3:40pm

Ovidiu Pârjol: Păi depinde ce se înţelege prin caracter. În general se înţelege un fel de Ţepeş fără discernământ care e pur şi dur şi taie tot ce prinde. Nu e Ţepeş candidatul ideal în ochii noştri (deşi ştim despre el doar ce a rămas, dar nu ştim şi nu avem de unde şti dacă toţi cei de sub el s-au simţit aşa bine cum visăm noi că ne-am simţi sub domnia lui, mai ales că a fost un "dictator")?
November 25 at 8:00pm

Lucian Hişu: Nu găsim pe cineva să ne combată pe amândoi? Eu nu te pot combate decât dacă aş vrea neapărat să fiu contra. Asta nu-i frumos. Cum să spun ceva în ce nu cred? Şi doar să aduc nişte argumente care să sublinieze argumentele tale nu are farmec decât live, de dragul discuţiei şi nu al argumentului. Acesta a fost motivul pentru care am scris comentariul aici: am sperat să mai intre cineva să ne combată, dar se pare că prietenii doar se distrează în spate. În background.
November 25 at 8:19pm

Ovidiu Pârjol: Avem un psihanalist mai sus care nu combate nimic (sau nu pricep eu), dar s-a prins deja din câteva rânduri despre caracter (sau despre te miri ce) cu cine am votat, care e filosoful meu preferat şi ce bere beau. Are o siguranţă de sine demnă de vreo "autoritate bisericească" deţinătoare de mari adevăruri ascunse nouă muritorilor de rând. "M-a ginit" la fix.
November 25 at 8:11pm

Lucian Hişu: Ăsta e rostul "pisihanaliştilor" (am pus ghilimele ca să nu priceapă alţii altceva că te miri ce iasă după). Acum am să te deconspir. "Alo, domnu', maestru' Pârjol preferă vinu'. Ăla alb dacă se poate." Acum să vedem ce deducţii se fac...Îţi dai seama ce interesant: un muzician-filozof care votează poante şi bea vin...
November 25 at 8:17pm

Ovidiu Pârjol: Acum serios: sunt tot mai şocat de siguranţa greţoasă de sine a oamenilor (nu văd unul să aibă îndoieli; mi-ar câştiga, paradoxal, încrederea doar pentru că ezită). Am votat Iohannis, dar entuziasmul şi/sau ura generate de aceste alegeri prezidenţiale mi se par foarte suspecte. Oamenii se comportă de parcă le-ar păsa cu adevărat, deşi eu nu pot nicicum să-mi scot din minte NEPĂSAREA CRUNTĂ DE O NESIMŢIRE STRIGĂTOARE LA CER de la referendumul din 2012!
November 25 at 8:34pm

Lucian Hişu: Păi aproape despre asta e vorba şi acum. Despre nepăsare. Degeaba vin toţi cu afirmaţii: "am votat iohannis pentru că sper" (ţi-am spus de ce le scriu cu literă mică numele). Clar ai votat pentru că speri indiferent dacă ai votat ponta sau iohannis. Dar marea masă a votat iohannis doar ca soluţie anti ponta. Eu recunosc: 60% din votul meu a fost speranţă, restul a fost anti ceva. Deci nu ne-a păsat ce vine, atâta timp cât nu vine ăla. Asta e nepăsare la extrem îmbrăcată în costum Armani. Ştii ce m-a dezgustat cel mai tare la psdeu în campania asta? Implicarea bisericii. Dar ştii ce m-a dezgustat şi mai tare? Acceptul bisericii. Dacă în România secolului 21 se mai poate marja pe: "nu vă trădaţi credinţa"... Chiar mai contează ce fel de creştin eşti? Chiar mai contează ce fel de religie adopţi? Cred că religia ar trebui să fie obligatorie, dar prin rotaţie: un an budist, un an catolic, un an musulman, un an ortodox... etc, etc. Şi obligatoriu ultimul an din ciclu să fim obligaţi să îmbrăţişăm religia aborigenilor din Australia. Poate am învăţa un pic de toleranţă.
November 25 at 8:42pm

Cătălina Ghemeș: Chestia cu religia obligatorie prin rotaţie e genială! Cred că după un ciclu din ăsta de religii ar rezulta cei mai complecşi şi mai compleţi indivizi. Chiar am putea să adăugăm şi un an de ateism argumentat. Scuzaţi că m-am bagat, dar chiar mi-a plăcut!
November 25 at 9:33pm

Lucian Hişu: Şi ateismul e o religie. Şi chiar cred că e cea mai tolerantă religie dintre toate. Adică dacă nu are obiectul adulaţiei nu poate fi religie? Că zei centrali are: cunoaşterea şi îndoiala.
November 25 at 9:44pm

Ovidiu Pârjol: Nu cred că ateismul este religie pentru că diferenţa fundamentală şi ireconciliabilă dintre religie şi ateism (şi care pentru mine le face să nu poată sta sub acelaşi termen "umbrelă") este metoda cunoaşterii, cum ajungi la orice formă de cunoaştere. În religie cunoaşterea este prin revelaţie, în ateism cunoaşterea este acel proces laborios care implică raţiunea omului, experimentul, supunerea oricărei afirmaţii la o critică severă din partea celorlalţi oameni, critică bazată pe argumente, pe confruntarea viziunilor şi opiniilor, şi astfel afirmaţia este validată sau nu (şi se poate reveni asupra ei ori de câte ori există un nou contraargument). În ateism îţi asumi afirmaţiile şi eşti deschis confruntărilor nu fugi ca în religie ascunzându-te după "autoritatea divină". În acest sens religia nici nu are cum să stea la vreo masă de vorbă pentru că ea nu dialoghează, nu are cultul real al dialogului şi al libertăţii şi autonomiei conştiinţei (decât ca tactică de manipulare intelectuală, adică mai pe româneşte: libertatea e numai pentru a-i "duce cu vorba" pe intelectuali), ea afirmă ceva şi apoi impune prin autoritate divină şi dacă ai ceva de obiectat ţi se spune că te aşteaptă vreo formă de pedeapsă veşnică (eu ca om rău tot nu mi-aş putea imagina să pedepsesc pe cineva veşnic; din sete de răzbunare poate aş pedepsi în termeni de sute, mii de ani, zeci de mii de ani, dar nu veşnic, până şi de răzbunare te mai plictiseşti totuşi!). Adică: faceţi voia Domnului că altfel vă ia mama dracului!
November 26 at 12:19am

Rufin Liban: Pârjol a votat cu Iohannis - așa din principialitate, bun gust și höhe Weltanschauung - surîde acum înconjurat de prieteni, cu un Château Canon-La Gaffelière în față, vine parcă și ceva mireasmă de Smoker's Haven, o mazurcă executată lejer...Doar Socrate lipsește. N-a mai venit...
November 26 at 8:43am

Rufin Liban: Și Cătălina, de ce să ne limităm la rulajul anual al confesiunilor, n-am discrimina oare celelalte sectoare, n-am fi incorecți politic? Bunăoară, n-ar fi more open mind un an de heterosexualitate, unul de metro, altul de bi, următorul de homo, și chiar să adăugăm la finiș unul de trans, firește, bine argumentată? Gîndește-te numai la ce grad de complexitate și de completitudine am ajunge atunci! I-am tăia respirația pînă și lui Karl Popper...
November 26 at 9:20am

Ovidiu Pârjol: Primul comentariu e cuțit în față, al doilea e cuțit în spate. Ceva de genul: hai zi că așa îţi place!
November 26 at 9:23am

Ovidiu Pârjol: Nu mai "poa" să zică omul ceva (adevăr sau minciună) că imediat sar pe el psihanaliştii de serviciu și arată că "ştie iei" că ăsta sigur minte de îngheață apele. S-a născut o nouă specie (sau pentru mine e nouă): "dezautentificatorii". Și nu iartă nimic!
November 26 at 9:35am

Rufin Liban: Am glumit, îți dai seama. Cert e că și mie siguranța euforică de-acum plus nesimțirea, vorba ta, din 2012, îmi dau fiori. Par din același film...al nepăsării.
November 26 at 9:36am

Rufin Liban: ...și, și mai cert e că a schița acum orice soi de prudență, de moderație, a fi încă interogativ, a șovăi să zicem, înseamnă a rămîne cam stingher printre "ai tăi", "comunistul", "teleormăneanul", hrebenciucul" grupului; degeaba vrei să te sustragi hermeneuticii lor electorale, să imprimi dialogului alte orizonturi, să zgîndări alte sensibilități. Degeaba. Rămîi în final cu Ciucu și cu Socrate.
November 26 at 10:45am

November 26 at 11:00am

Ovidiu Pârjol: Nu mi-am dat seama că ai glumit. Nu am avut rafinamentul necesar. Cred însă în continuare că gluma a fost una "dezautentificatoare". Cu stilul ăsta au încercat şi alţii să mă obişnuiască dar tot nu pot să mă obişnuiesc şi nici nu vreau şi nici nu aş şti cum.
November 26 at 12:06pm

Rufin Liban: Chiar nu mi-am dorit asta. M-am gîndit mai degrabă la o apreciere consensuală care, trasă într-o glazură așa mai ludică, să fie mai ușor...suportabilă. Pentru amîndoi.
November 26 at 12:24pm

Ovidiu Pârjol: Cât despre "rotaţie": cred că religia sau ateismul ţin de opţiune, dar NU cred că orientarea sexuală ţine de opţiune. Nu îmi pot imagina (eu cel puţin nu sunt în stare nicicum) cum te poţi convinge să încerci altceva din punct de vedere al orientării sexuale. Adică nu văd cum pot să-mi placă femeile şi dintr-o dată sa nu-mi mai vină să vomit când mă gândesc la un act sexual cu un bărbat, sau cum ar fi să fiu eu femeie şi altul bărbatul. Pur şi simplu e un efort de imaginaţie mult prea mare. Cred că trebuie să ai nişte impulsuri prezente latent în tine cărora te hotărăşti să le dai curs. Prin urmare nu cred că se compară opţiunea religioasă cu "opţiunea sexuală". Iar religia "primită de acasă" nu valorează nimic în ochii mei dacă nu e asumată la vârsta adultului. "De ce ţii post? Păi aşa ne-am pomenit noi de când ne ştim." Asta e credinţa "strămoşească" pe care nu dau nici doi bani pentru că e redusă la nivelul "obiceiurilor"...e religie "pavloviană"...Consider că trebuie imprimate unui copil prin educaţie DOAR principiile moralităţii general-valabile în orice cultură sau civilizaţie, adică tot ce ţine de încălcarea libertăţii fizice şi mentale a aproapelui: să nu comiţi furt (că doar nu vrei sa fii furat, iar dacă vrei atunci nu mai eşti furat, ci dai tu de bună voie), crimă, violentă fizică, viol, etc...Religia ţine de opţiune asumată în cunoştinţă de cauză. Prin urmare vrei catehizare ortodoxă? Du-te la parohie şi cere! Nu obliga ortodocşii nepracticanţi (adică cei care ţin doar de statistică) să fie catehizaţi prin ora de religie. Fă oră de istoria religiilor şi fă-o ştiinţific nu cu poveşti pentru "preacuvioşi" şi făcând o mare virtute din a şti crezul pe de rost.
November 26 at 12:31pm

Ovidiu Pârjol: Oricum mi-a plăcut accentul pe "bine argumentată"
November 26 at 12:32pm

Ovidiu Pârjol: Şi sunt de acord că prin "corectitudinea politică" sunt permise tot felul de abuzuri, dar asta nu înseamnă că nu există şi abuzul argumentului "majoritaţii ortodoxe" care nu valorează nimic în condiţiile în care religia ortodoxă devine studiu obligatoriu. Nicicum nu reuşesc să concep scenariul corigenţei (de altfel posibil) la religie. Adică: băi ortodocşilor care nu mai daţi pe la biserică, ia luaţi voi nişte cateheză că altfel vă ia mama dracului! Scoateţi o foaie de hârtie că vă sparg acum cu notele în catalog!
November 26 at 12:39pm

Ovidiu Pârjol: Adică sinceritatea e greu de suportat pentru că a ajuns prea des curva tuturor? Asta e, eu rămân cu curva!
November 26 at 12:46pm

Ovidiu Pârjol: "Glazură ludică"? Eu am perceput-o ca pe un sarcasm departe de a fi "consensual". Asta e. Atât am putut deocamdată. Şi atât ai putut tu. E în regulă. Mă bucur că nu ai fost genul "dau şi fug".
November 26 at 12:53pm

Ovidiu Pârjol: Bine ai zis: "hermeneutică electorală". Sunt oameni care vor să deschidă toate ușile cu aceeași cheie, nu contează dacă la unele mai pun și niţică dinamită!
November 26 at 1:27pm

George Muntean: Îţi zic eu ce înseamnă să ai caracter: să trăieşti simpu şi armonios, să fii înainte ca să ai, să oferi înainte să primeşti, să trăieşti întru sau cu Onoare cu capul sus toată viaţa, indiferent de kkturile care te încearcă (şi care nu interesează pe nimeni oricum), să lupţi nu să suporţi, să înveţi experimentând încontinuu, să cânţi şi să dansezi. Nu crezi? Te rog să cercetezi.
November 26 at 4:27pm

Ovidiu Pârjol: Da...oricum nu mă simt în stare...
November 26 at 3:30pm

Rufin Liban: Vezi tu, în talciocul post-modernității, unde toate-s mărfuri, dumnezeii oamenilor sunt și ei scoși pe tarabă, la vînzare. Aici omul găsește tot ce-i poftește inima; identități, origini, istorii, biografii, tradiții, sex, toate la alegere. Pentru prima oară în istorie poate fi ceea ce vrea mușchiu lui să fie. Totul s-a transformat în ofertă culturală. În această logică a relativismului post-modernist putem rula deopotrivă religii, orientări sexuale, identități. Nu Dumnezeu ne alege pe noi, ci noi ne alegem dumnezeii. Dar cum să crezi într-un dumnezeu pe care tu-l alegi, nu el pe tine? Într-un dumnezeu de buzunar? Într-unul pe care de fapt tu-l salvezi, nu el pe tine? Doar cînd ești tu cel ales, de neam, de părinți, de o tradiție, de limbă, de Dumnezeu, poți căpăta un contur, un chip, poți fi identificat și salvat/mîntuit ca atare. Tocmai pentru că nu-ți ești propriul tău dumnezeu. Dar cum poți gîndi altfel, cînd tu însuți știi că frumusețea muzicii stă în alegerile ei, iar nu în ale tale. Te desfășori creativ în interiorul unui dat, al unui canon, al unei dogme. Înăuntrul unei partituri. Te-ai așezat cumințel într-o tradiție verificată, poți glosa. Un cogitator ar spune că-i plictisitor; dar tu ȘTII că-i dumnezeiesc. Și noi, de asemenea.
November 26 at 4:48pm

Ovidiu Pârjol: Eu cred că alegerea e reciprocă. Poate e desincronizată, dar până la urmă nu pot fi manipulat până la capăt să-l iubesc pe Brahms. Dacă nu îl revăd în fiecare zi proaspăt de parcă nu l-am cunoscut în viața mea și nu îl tot "re-cunosc" atunci tradiția e moarte sigură. Și încă nu m-am plictisit de el și e puțin probabil să mă plictisesc vreodată...Mă bucur de el ca de un prieten pe care îl văd în fiecare zi și tot mă bucur la nesfârșit...
November 26 at 5:09pm

Lucian Hişu: Caracter înseamnă să trăieşti simplu şi armonios? Simplu în comparaţie cu ce? În armonie cu ce? Caracter înseamnă să trăieşti întru sau cu onoare? Păi aşa trăiesc şi fanaticii religioşi (sau nu doar religioşi) care se sinucid în atacuri teroriste. Şi de fapt despre asta era vorba: dacă asta înseamnă caracter... mulţumesc dar prefer fără. Să lupt? De ce să lupt? Nu se pot rezolva toate diferendele discutând? Ba da. Se pot rezolva cu condiţia să nu intervină partizanatul absurd, fanatismul... Atunci de ce să aleg lupta? Pot să plec, pur şi simplu, conservându-mi energia pentru lucruri care merită cu adevărat pentru mine, nu pentru alţii. Ultima parte îmi place... să cânţi şi să dansezi, dar ai uitat poezia, pictura, sculptura, matematica... sau cineva crede că matematica, fizica sau chimia nu pot fi o formă de artă?
November 26 at 5:10pm

Ovidiu Pârjol: Da. Nu știu ce știu, dar în orice caz știu că teroristul cu o bombă în brațe ŞTIE (cu siguranța "autorității divine") că face ceva bun și că pleacă de aici direct în rai ca un erou, martir. Autoritatea unei tradiții sau a unui cult naște monștri. Ivan Karamazov spune că fără Dumnezeu totul e posibil. Eu întreb: Ce nu e posibil în numele Domnului?!...
November 26 at 5:21pm

Lucian Hişu: Nu cred că omul „poate fi ce vrea muşchiu’ lui”. Omul are două opţiuni mari cu câteva variaţii: poate fi om sau poate fi OM. Poate fi „pramatie” (e cam tare cuvântul, dar l-am folosit special pentru a sublinia ideea) sau poate fi OM. Poate fi CINE vrea el să fie dar asta doar de la distanţă; în momentul în care te apropii de el vezi imediat cine e cu adevărat sau măcar îţi poţi face o idee cine ar fi cu adevărat. Îl poţi cumpăra pe Allah sau pe Iehova de la tarabă, dar îi poţi susţine? Îl salvezi ca să ce? Să-l îngropi mai pompos. Nu cred că despre salvarea lui Dumnezeu e vorba, ci despre autosalvare. Asta a exploatat biserica mii de ani: frica de moarte definitivă. Cred că mintea umană nu e pregătită, nici nu e construită măcar, să înţeleagă noţiunea „definitiv”, darămite „moarte definitivă” şi pe golul acesta omul a creat religia. Iar biserica a exploatat această teamă. Încercând să gândesc nu cred că religia e de vină. Ce a făcut omul când s-a temut de întuneric? A descoperit focul, apoi electricitatea şi, apoi, a inventat becul. Şi-a creat lumină. Apoi unii s-au trezit să-i vândă lumina. Aşa şi cu trăsnetul… La fel a fost şi cu moartea. S-a temut de ea (cine nu s-ar teme pus în faţa unei astfel de perspective? Nu vorbesc de curajoşii care nu simt fiorul morţii. Întrebaţi-l pe unul care nu se temea, iar acum e într-o fază terminală). Deci… s-a temut de moarte, a descoperit speranţa, apoi religia şi a inventat biserica… Unii s-au gândit să exploateze asta şi au reuşit. Prea bine, de altfel. Ce trebuie să ne unească în iubire, de Dumnezeu, de semeni, de bine şi frumos, ne-a învrăjbit. Pentru că religia e o utopie atunci când ajunge în mâna inventatorului său. E bine să crezi, e foarte bine să poţi să crezi, dar să nu crezi că tot ce zboară se mănâncă.
November 26 at 5:45pm

Ovidiu Pârjol: În sfârşit începe să-mi placă facebook-ul (nu facebook-ul e rău sau stupid, ci modul în care îl folosim noi)! Se poate din an în paşte dialoga şi în acest mediu, dacă trecem peste fiţe şi nazuri de tot felul. Iată deja nişte idei, reflecţii, opinii, olecuţă de comunicare "verbală" articulată în propoziţii. Deci se poate nu doar să bântuim paginile ca nişte fantome, ci să şi comunicăm fără pretenţii, nu telepatic sau "în duh" sau doar prin "like"-uri, ci măcar aşa omeneşte până una alta.
November 26 at 6:04pm

Rufin Liban: Dimineața de azi e împrospătarea zilei de ieri, cu corecturile de rigoare bineînțeles ("ajungă zilei răutatea ei", nu?), nu-i o nouă creație, ci aceeași transfigurată în ochiul de lumină al unei noi zile. Ca Brahms acela vechi dar mereu proaspăt prin tine. E chiar definiția tradiției, depositum juvenescens - un tezaur care întinerește (Irineu de Lyon). Nu autoritatea unei Tradiții naște monștri, ci falsificările ei. E și normal că se ucide în numele lui dumnezeu din moment ce omul și-a tras dumnezeu după chipul și asemănarea lui. Și asta-i nu-i Tradiție, ci ieșire din ea. În creștinism se spune că Tradiția e memoria Duhului Sfînt. N-are de-a face cu rutina tălîmbă a omului, ci cu cinematica suplă a lui Dumnezeu.
November 26 at 6:07pm

Lucian Hişu: Asta, cu comunicatul, nu cred ca ţine de fb, sau de twiter, sau de yahoo... asta ţine de oameni... dacă se gasesc e ok. dacă nu... se mai caută.
November 26 at 6:07pm

Lucian Hişu: Dacă frumuseţea muzicii stă în alegerile ei de ce aceeaşi bucată poate fi frumoasă sau urâtă când e interpretată de doi instrumentişti diferiţi? Oare nu alegerile lor îi schimbă forma? Sau dacă nu forma măcar scopul?
November 26 at 6:11pm

Ovidiu Pârjol: Păi aici e trist: eu văd cum religiile (inclusiv ortodoxia) mustesc de antropomorfism. Apoi afirmă antropomorfismul ca "memorie" a Duhului Sfânt (trebuie să ai tu memoria Duhului ca să poţi vorbi despre ea, deci vorbesc vorbire, dar pe de altă parte nu pot să o caut neasumat şi manipulat, nu cred că Dumnezeu ar vrea asta, sau dacă vrea atunci să fie sănătos...şi nu pot să caut acolo unde totul PUTE a antropomorfism mai evident ca lumina zilei încât şi un copil căruia nu i se dă peste gură când pune anumite întrebări şi-ar da seama într-o clipită) şi cu asta şansele de a te mai întâlni cu Dumnezeu (dacă există) în biserică sunt aproape de zero (ca să fiu finuţ). Nu există niciun criteriu de a înţelege ce se întâmplă cu tine pentru că eşti îngropat în canoane din clipa în care ai păşit înăuntru. Eu nu aşa l-am înţeles pe Brahms (atât cât cred eu că înţeleg, dacă înţeleg ceva măcar din el). Dacă trăiam în şcoala muzicală ce am trăit în biserică nu aş fi ajuns muzician niciodată, asta e clar ca lumina zilei. Accentuez totuşi: ieşirile AUTORITARE din tradiţie nasc monştri, nu ieşirile personale, deviaţii păstrate doar pentru sine în intimitate, fără pretenţii de impunere în tot universul prin manipulare, forţă şi exploatarea fricii!
November 26 at 6:32pm

Lucian Hişu: Şi ca să încerc sa-i răspund şi lui Ovidiu: ateismul este religie. Sau ar trebui să fie religia Întrebării. Religia căutării răspunsului. Nici nu contează dacă răspunsul e cel dorit, ci dacă e cel adevărat. Iar supremul exerciţiu de „credinţă” ar fi asumarea răspunsului chiar dacă nu e cel aşteptat. Ateismul e religie atâta timp cât slujeşte motivele pentru care a fost descoperită religia: de a alunga frica. De a face să dispară teama de orice, oricât de ancestrală ar fi ea, dar nu prin explicaţii puerile sau absolute, ci prin studiu, prin îndoială asupra răspunsului primit şi verificarea şi răsverificarea lui şi, mai ales, prin noile întrebări iscate de acel răspuns. De aceea am zis că ateismul este o religie
November 26 at 6:40pm

Ovidiu Pârjol: Definiţia lui Irineu de Lyon e superbă, şi nu doar superbă ci şi foarte precisă. Cred că Sfinţii Părinţi sunt nişte autori foarte valoroşi indiferent dacă eşti credincios sau ateu. Din păcate totdeauna în istorie "câştigătorii" se simt datori să îngroape în uitare sau chiar să ardă tot ce a fost înaintea lor, fără pic de discernământ. Cred că asta e lipsa cea mai mare a lumii. Nu lipsa iubirii sau a sensului e prima şi cea mai gravă dintre lipsurile acestei lumi (deşi sunt şi ele foarte grave), ci lipsa DISCERNĂMÂNTULUI! Fără discernământ cade şi cea mai argumentată şi mai solidă construcţie, cade şi iubirea, cade şi adevărul, cade tot şi cade într-un mod atât de previzibil şi de implacabil încât începe să-ţi pară rău că există ceva, orice, încât vrei să nu mai fie nimic nici măcar existibil, apăi să şi existe. Discernământul e sarea fără de care poţi să-mi dai şi cea mai bună mâncare că tot degeaba...
November 26 at 6:48pm

Rufin Liban: Aici sunt de acord. Uite o carte formidabilă care poate ușura chinurile noastre:
Faros, Filotheu, pr.
Omul fără chip. Înstrăinarea ethosului creştin

November 26 at 6:51pm

Ovidiu Pârjol: Mi-o comand chiar acum pentru că deduc din prezentarea ei că nu e pentru "căldicei" (deşi poate e măcar pentru "nehotărâţi")
November 26 at 7:06pm

Ovidiu Pârjol: În orice caz îmi plac ateii (nu cei care sunt atei din "bravură" şi aroganţă) din ce în ce mai mult. Cred că ori au dreptate, ori cel puţin sunt o foarte bună metodă de "cunoaştere apofatică" (adică ce nu este Dumnezeu, dacă am înţeles eu bine termenul). Aşa cum recomand oricărui ateu serios să citească nişte Maxim Mărturisitorul pentru "rafinarea spiritului" (în înţelesul metaforic al ateilor, oricum cel puţin ortodocşii folosesc, văd că, mai mult termenul "duh")...
November 26 at 7:16pm

Rufin Liban: Tare mă bucur, e artilerie grea acolo.
November 26 at 7:16pm

Rufin Liban: Ştii, primii creștini erau acuzați de statul roman de...ateism.
November 26 at 7:22pm

Cătălina Ghemeș: Hop şi eu la spartul târgului! Rufin, eu nu înţelegeam "rotaţia" aceea ca pe o manifestare a unei opţiuni, ci ca pe un exerciţiu de toleranţă şi o recunoaştere a faptului că toate religiile (şi, din punctul ăsta de vedere, chiar şi ateismul văzut ca "religie") sunt căi diferite prin care se tinde către acelaşi tip de cunoastere.
November 27 at 12:19am

Ovidiu Pârjol: Nu știu dacă spre același tip, dar oricum spre o formă de cunoaștere dincolo de rutina vieții biologice și a efortului pentru susținerea ei. Este vorba de cunoaștere pentru cunoaștere, fără utilitate neapărat practică...
November 27 at 9:36am

Lucian Hişu: Orice cunoaştere are o utilitate practică. Chiar dacă aceasta e doar...spirituală.
November 27 at 10:12am

Rufin Liban: Interesant e că s-a trecut de la "toate religiile sunt rele" la "toate religiile sunt bune". Am înlocuit pan-materialismul de ieri cu un pan-spiritualism, la modă azi, la fel de dubios și de confuz. De ideologic, pot spune. Așa cum l-am schimbat pe Iliescu cu Constantinescu, ca să folosesc (în glumă, nb!) giumbușlucul cu "hermeneutica electorală", pomenit mai sus. În fond n-am dat necunoașterea pe cunoaștere, ci am înlocuit o retorică cu alta, ușor mai "elevată". Simplificînd inevitabil noțiunile, dacă ieri era "rentabil" materialismul, azi e cam "de prost gust". Să nu faci apel la "istoria religiilor", să n-ai habar de Zohar, de Vede, de Cartea tibetană a morțior, de catafatism și apofatism, de sufism, isihasm și alte alea, evident, "căi diferite spre același tip de cunoaștere", nu dă bine. "Mediul cultural" s-a recalibrat din instinct, nu se mai poate lipsi de sporul etic, estetic și filozofic pe care "religiile" îl adaugă educației, instrucției intelectuale. Să fim serioși, e neserios să ai pretenții culturale și să prezinți "inabilități teologice". E cam "semidoct". Asta nu neg. Beleaua e însă cînd treci de la Mircea Eliade la părintele Cleopa, adică de la instrucție la angajament, de la "spiritualitate" la "duhovnicie", de la "cultură" la "viață". Aici nimeni nu te mai iartă. Prea mult etnicism, confesionalism, implicare, îngustime, intoleranță, habotnicie...Cum să-l privezi, bunăoară, pe micuțul din a doua de cunoașterea riturilor orgiastice extrem orientale, "îndobitocindu-l" cu colinde și "îndoctrinîndu-l" în religia bunică-sii, o babă incultă, nespa? Cum să-l "dezinhibi" pe prichindel prin ora de educaţie sexuală, dacă ăla la religie îi tot dă cu "frica de Dumnezeu", cu "fecioria" și cu "e păcat să..."? Ce icoane în școli? Mai bine dovleci, hîrci din nailon, coarne, țapi și alte lighioane. Colinda e prea "represivă" cînd o practici "pe bune", prea multă încărcătură epică, prea mult "militantism". Dar, să zicem, "neutralizată" printr-un curs de etnografie, ar merita "studiată"... Un studiu riguros despre iubire e clar mai "democratic", "mai digerabil" decît iubirea pur și simplu. Aia e prea "exclusivistă", sigur se va găsi cineva "ofensat". Sigur se va găsi vreun ONG, vreun "cult", vreo "minoritate" care să se simtă "exclusă", lovită în amorul propriu, "holocaustizată". Cel mai bine e să ne convingem că toate-s bune, că urcăm pe versanți diferiți același munte...E igienic, pacific, corect-politic. "Studiind" tot felul de "istorii", "autopsieri" ai propriului nostru "cadavru", "trezorieri" ai tuturor "culturilor" și "religiilor", cetățeni demni și illuminați ai satului planetar, în sfîrșit ne-am atins culmile! Era prea puțin să ne cramponăm în revelația biblică. Cam fundamentalist Duhul Sfînt acolo: "Shema Israel, dumnezeii păgînilor sunt draci! (Ps 95,5)". Nasol. Apoi vine unul ca Yannaras, care nu dă semne vizibile că n-ar cunoaște "istoria religiilor", îndoindu-se public și în scris că "religiile" ar fi morale și bune la gust, și, sminteală mare!, negîndu-i concomitent creștinismului calitatea de "religie"... Atunci ce e? Nu cumva tocmai această calitate/condiție, anume de a NU fi religie, îl face atît de nefrecventabil altfel decît ca "religie", "spiritualitate", cultură"? Pentru că tocmai imposibilitatea clasificării lui e ceea ce ne "primejduiește" mai mult. Cu "religia" o mai scoatem la capăt cumva, dar cu postul, spovedania, tăierea poftelor, curăția gîndurilor, fecioria și ce-o mai fi pe-acolo, am cam băgat-o pe mînecă...Nu-i prea "represiv" să fim sănătoși? Adică români, cu istorie, cu memorie, cu bunăcuviință, cu icoane, cu dascăli și prunci cu "frică de Dumnezeu", iar nu indivizi interschimbabili, simple marionete planetare, militanți fără știre ai "noii ordini" orweliene a lumii.
November 27 at 2:04pm

Lucian Hişu: E perfect raţionamentul, dar e sofism curat... Nu cred că a făcut nimeni afirmaţii de genul "toate religiile sunt rele" sau "toate religiile sunt bune". Aşa cum nu totul e gri neexistând alb şi negru pur, nu există bine şi rău absolut. Spuneam undeva mai sus că religia, ca şi creaţie umană, indiferent de forma ei e un produs uman şi atât. Cu toate bunele şi relele omului adunate în ea. Confiscarea ei şi denaturarea scopului primar de către biserică, care de la începuturi a mers mână în mână cu puterea politică (de fapt singura putere reală, restul fiind aproape baliverne) a fost lucru rău. Iar "educarea" copilului în spiritul creştin e îndoctrinare făţişă. "Doar aia e bună, iar cealaltă e sigur rea". Afirmaţiile acestea le-a făcut prima dată biserica. Când zic biserică mă refer la capii culturilor respective până la preoţii de rând, şi nu la cultul propriu-zis. Botezul ar trebui asumat şi nu impus. Unul dintre puţinele concepte care ar trebui impuse e toleranţa, iar vorbele de căpătâi n-ar trebui să fie nici Biblia, nici Coranul, nici Tora ci: „ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face”
November 27 at 2:23pm

Cătălina Ghemeș: Ştiu şi eu ce să zic?!... Mie mi se pare că pe masură ce devii expert în isihasm, Vede şi Zohar ar trebui să fie tot mai evident că, deşi nu suntem interschimbabili, religia mea nu e "mai bună" decât a ta. Nu cred că problema studierii religiei în şcoli se încadrează aici, ci la întrebarea dacă avem de-a face cu un sistem de învăţământ laic sau religios. Ceea ce e altă poveste.
November 27 at 2:53pm

Dan Liviu Cernat: Subscriu la "toate religiile sunt rele" atunci când tratează orice altceva decât planul spiritual (adică îşi bagă coada în conduita morală şi socială a omului). În rest fiecare pe plan "sufletesc" cu ce-l doare şi ce visuri sau fantezii are. Libertatea de a alege a statului secular trebuie ocrotită cu orice preţ... Atât.
November 27 at 3:20pm

Ovidiu Pârjol: Cred că problema identităţii religioase e pusă foarte abil în locul problemei mântuirii (care e MULT mai arzătoare în cazul în care este Dumnezeu, ca să nu spun există că poate primesc obiecţii). Adică fiecare religie (sau ce-o fi creştinismul lui Yannaras văzut ca Biserică) e convinsă (mai mult sau mai puţin făţiş) că mântuirea este la ea. Cred că e o mare provocare (de care tuturor susţinătorilor oricărei religii sau biserici le este mare frică, pentru că lor le place să ajute la mântuire "cu forţa", fără să "smintească" oamenii, ciudat că nu-i smintesc pe proşti şi pe creduli mai deloc, dar cum apare unul care pune tot felul de întrebări, pe care dacă le pun copiii crescuţi "creştineşte" li se dă peste gură, imediat îl fac să simtă că nu e binevenit în casa lui Hristos) să-ţi poţi păstra identitatea şi să fii capabil de dialog în acelaşi timp. Era mult mai uşor înainte când aveai "blocuri" întregi de populaţii cu aceeaşi religie, izolare geografico-politică. Acum, vezi Doamne, se smintesc oamenii. Păi ACUM se vede ce spoială a rămas din tradiţia "mereu întinerindă". Nimeni nu mai înţelege nimic. Întrebat de ce faci un lucru aşa şi nu altfel nu ştii ce să răspunzi pentru că nu ai tradiţie, ci ai reflexe. Marea provocare este: sunt musulman, ştiu de ce sunt musulman, sunt ortodox, ştiu de ce sunt ortodox, ştim să dialogăm având TOT TIMPUL în vedere că omul din faţa noastră ar putea fi chiar Hristos al nostru deghizat, sau Profetul deghizat, sau Buddha, etc...Şi într-un fel aşa şi e: "Ce i-aţi făcut aproapelui, Mie mi-aţi făcut" (citez inexact dar asta e ideea)...Parcă şi văd la poarta raiului: domnu', domnu', n-aveţi identitate, nu puteţi intra! V-aţi lăsat vrăjit de toate religiile şi de Biserică (ca să nu primesc obiecţia lui Yannaras) şi de ateism şi de toate culturile şi neamurile totdeodată în loc să alegeţi Biserica, deci veţi arde în flăcările iadului, în "focul gheenei" cum zice Hristos cel "bun şi blând"! După criteriul identităţii Dumnezeu însuşi nu are nicio şansă să intre în Împărăţia Cerurilor pentru că El se identifică cu fiecare om, în fiecare ipostază a lui (afară de păcat, dar şi acolo simte toată durerea păcatului împreună "co-pătimitor" cu omul). "Lărgiţi inimile voastre!" nu cred că înseamnă ca Dumnezeu să uite că e Dumnezeu, aşa cum nici omul când iubeşte nu uită cine e, dar poate iubi pe altcineva sau pe Altcineva deghizat sau nu...Deci problema nu e pierderea identităţii pe care nici noi nu o mai cunoaştem. Problema este cine suntem cu adevărat şi cum putem con-vieţui cu ceilalţi...astfel ne mântuim, dacă există mântuire...Dacă nu, oricum tot acelaşi lucru ar trebui să facem şi fără ameninţarea pedepselor veşnice sau promisiunea eternelor bucurii...
November 27 at 4:16pm

Rufin Liban: "Religia" da, e un produs uman, "urma" efortului omului de a urca la Dumnezeu; creștinismul însă e "urma" lăsată de Dumnezeu pe pămînt în aventura Lui de recuperare a omului. Aici nu omul urcă, ci Domnul coboară. Cam cum zicea Blaga în "Spațiul mioritic". "Amprenta" Lui pe pămînt nu poartă numele de "religie" ci de "revelație", iar creștinismul nu-i nici divin, nici uman, ci amîndouă deodată. Adică "teandric", cum spun popii. Produsele omului, "religiile", pot fi pline de fals, neadevăr, imoralitate, echivoc; cele ale Domnului, nu. Dar nimic nu-i place mai mult Domnului, zicea un iconar, decît să lucreze împreună cu omul. Iată definiția Bisericii pe scurt; nu cea a instituției religioase cunoscute sub același nume, pline în fapt tot de odraslele noastre - că nu era să ne-o umple tot Domnul cu niscai extratereștri asexuați, curăței și ascultători - ci a Bisericii cu majusculă. Dacă nu ne mințim pe noi înșine, așa cum preabine știm s-o facem, Biserica e mîntuitoare, dac-o facem, atunci evident că avem parte de biserică, cu minusculă, de popii pe care-i merităm pentru că atît am putut naște și crește, de "religie", nu de "revelație", de "opium", nu de "mîntuire"......................... Biserica n-a mers "mînă în mînă de la începuturi" cu puterea politică; în schimb, 300 și ceva de ani a fost căsăpită de ea. După care a căutat variante de conviețuire mai mult sau mai puțin reușite, mai mult sau mai puțin mîntuitoare. Ca noi toți.
November 27 at 4:29pm

Lucian Hişu: A căutat cele mai interesante variante de convieţuire, e adevărat. Şi cea mai interesantă dintre interesante a fost Rugul. Cred că un om fără credinţă în „Dumnezeul cel coborâtor” n-ar fi putut inventa o variantă de convieţuire mai frumoasă. E adevărat (?) că o fi fost Biserica prigonită prin adepţii ei pentru credinţa lor vreo 300 de ani, dar şi-a luat revanşa cu brio în ceilalţi 1600.
November 27 at 4:39pm

Rufin Liban: Asta-i un soi de execuție sumară. Ce să zic? Să zic că Biserica e de fapt comuniunea sfinților și nu birokratura bisericanilor? Că e vorba de romano-catolicism și că ortodoxia n-a produs așa ceva? Să-l citez pe Țuțea care zicea că dacă nu exista Inchiziția, Europa era un bordel în aer liber? Să vă trimit la cărți serioase (o chestie de prost gust, altminteri)? Că în ciuda păcatelor oamenilor, temeliile Bisericii nu se vor clătina, pentru că nu șed pe om ci pe Omul-Dumnezeu, Iisus Hristos? Să zic și eu ca părintele Arsenie Boca: "vă trebuie preoţi mai buni? Naşteţi-i! Nu staţi cu gînduri ucigaşe împotriva copiilor, că nu știi în calea cărui mare dar de la Dumnezeu te-ai găsit împotrivă, și ai să dai seama. Naşteţi copii cu gîndul să fie slujitori ai lui Dumnezeu între oameni!" ? Ce să zic, nimic nu poate sta în fața unui glonte justificat, așa e, dar care face atîtea victime colaterale... E mai simplu așa decît să citim Filocalia; și (mai ales) cei de acolo erau în Biserică. Ideal ar fi fost să avem doar d-ăștia. Dar cum de la revoluție încoace, în ceea ce privește neamul nostru, avorturile oficiale se ridică mai sus de cifra de 23 mil., așadar o altă Românie e la crematoriu, s-ar putea ca cei care trebuia să ne aducă la lumină să fie scrum. Am rămas cu popa prescure, cu crinii, cu ponții, cu cocoșii, cu hrebenciucii și cu preafericiții pe care-i merităm.
November 27 at 7:09pm

Ovidiu Pârjol: Da...Am observat (deşi am pus botul mult timp) că teologii rafinaţi ştiu cum să se scoată când vine vorba de problemele religiei sau ale bisericii şi încep să-ţi vorbească despre Duhul Sfânt şi Biserica vie, dar apoi te cheamă tot la biserica de piatră. Şi da, suntem şi trupuri, deci şi Biserica poate trăi în biserica de piatră, însă poate trăi şi altundeva, oriunde, mai ales în inimile noastre. Problema este însă că experienţele pe care le ai la biserica de piatră sau pe altundeva sunt atât de echivoce încât pot fi orice: imaginaţia ta, "filmele" pe care ţi le derulezi singur prin faţa conştiinţei, Duhul, diavolul sau orice altceva. Prin urmare ţi se dă un "canon" de făcut (post, rugăciune) şi ţi se spune să îl faci mecanic chiar dacă nu vezi nimic, niciun rezultat, nu se întâmplă nimic, sau orice se întâmplă poate fi orice în imaginaţia ta (ceea ce nu e cazul la "asceza muzicală" unde progresul este infernal de lent dar totuşi poţi să distingi ceva şi să te orientezi şi cu răbdare de fier poţi ajunge chiar să "CÂNŢI" măcar din când în când). Echivocul şi antropomorfismul te pândesc în fiecare clipă. Apoi ţi se spune: a...nu ai simţit nimic (şi nu mă aşteptam la ceva anume, sau să am cine ştie ce viziuni cu Maica Domnului, ci doar să "disting" ceva, orice, oricât de "puţin", în conştiinţa mea, şi nu mă refer la imagini şi sunete şi alte briz-briz-uri din "filmele duhovniceşti" pe care şi le dau creştinii "evlavioşi"...), mai încearcă vreo 50 de ani poate te vizitează Duhul...Păi aşa am altceva mai bun de făcut cu viaţa mea (dacă tot vorbim de viaţă), şi anume să cânt. Şi prefer imaginaţia mea muzicală, decât nimicul penibil, repetitiv "pavlovian" al rugăciunii şi postului. Încep să cred că oamenilor trebuie să le dai ceva de făcut ca să intre într-o rânduială că altfel te miri ce fac. Deşi te miri ce fac şi cei care se roagă şi postesc. Din nou echivocul. Dar în orice caz orice le-ai spune NU-I LĂSA SUB NICIO FORMĂ SĂ GÂNDEASCĂ! Dă-le ceva de făcut (ia mai bagă nişte psalmi!) ca nu cumva să se trezească şi să ajungă la "fructul oprit". Şi ştiţi ce e "fructul oprit"? Întrebarea (curiozitatea omului, poate una din calităţile mele preferate dintre cele ale omului)...Asta e adevărata problemă cu Adam şi Eva, că doar păcatele sau neascultarea se iartă. Problema este: fă orice numai NU ÎNTREBA NIMIC! Dumnezeu care dă peste gură copiilor Lui când întreabă ceva: Taci! ("fă isihie" Cain şi-l vei birui pe vrăjmaş!) Eu Mă revelez ţie, iar tu trebuie să taci, taci, taci! Săracul copil se tot învârte în jurul Tatălui său şi îl tot trage de haină: de ce? de ce? De ce nu am voie din "fructul oprit"? De ce nu primeşti şi jertfa mea, nu doar pe a lui Abel? Ei uite-aşa ca să te testez! Şi să vezi câte încercări voi îngădui pentru ca tu să fii liber!...Dar Tati, în rai nu suntem liberi? De ce sunt liber numai dacă aleg între un măr bun şi un măr stricat ("surogat"), de ce nu sunt la fel de liber dacă aleg între un măr bun, o pară bună, un strugure? Taci! Nu eşti liber şi gata! Trebuie să te încerc!...Ce nu îngăduie Dumnezeu în numele libertăţii? De parcă dacă nu suferim ca nişte viermi toţi aici pe pământ exersându-ne libertatea de a alege între păcat şi virtute, nu vom fi capabili să alegem între o fericire şi alta şi alta ("din slavă în slavă") dincolo...Cam sadic Dumnezeu ăsta! Nu El a creat păcatul, dar El a îngăduit ca păcatul să fie existibil, ca şi când, ştiu că mă repet, nu ar exista libertate fără alegerea între bine şi rău. Deci visăm cu toţii la o dictatură celestă numită Împărăţia Cerurilor, în care toţi cei ce intră fac voia Domnului! Gata cu libertatea, dar ia suferiţi voi şi muriţi ca nişte câini pentru ea! Ba chiar mă bag şi Eu în joc, Îl trimit pă Fii-miu de tare ce-mi place jocul libertăţii! Decât aşa, mai bine ateu muzician! Muzica e asceza mea şi îmi asum efectele ei! Muzica e postul, rugăciunea mea! Altceva n-am! Îl sfidez pe Dumnezeu cu muzica! Acolo mai disting şi eu ceva, că în rest sunt cam în beznă şi nici nu văd măcar vreo altă lumină de altundeva, şi în orice caz din biserică nu am primit decât întuneric întunecat intenţionat, aşa că mi se pare că îmi pierd timpul cu aberaţii!
November 27 at 7:41pm

Ovidiu Pârjol: Ortodoxia a tăiat multe capete de "eretici" sub Împăraţii Bizanţului încă din prima mie de ani! Ortodoxia a produs victime în fosta Iugoslavie (în anii 90) unde se făceau atentate cu "binecuvântarea" episcopilor ortodocşi "moştenitori" ai apostolilor (biserica apostolică) prin har primit la hirotonie! Deci nu mai daţi în catolici că sunteţi chit! Şi sunteţi chit şi cu păgânii de după anii 300-400. Ca să nu mai vorbim de închiderea şcolii din Atena (476?) care a băgat toată Europa în întuneric pentru o mie de ani! Asta visează ortodocşii: gloria de mult apusă a Bizanţului! Stat teocrat! Biserica triumfătoare aici pe pământ! Nu mai aruncaţi toţi morţii în curtea catolicilor că avem şi noi cât cuprinde!
November 27 at 7:49pm

Cătălina Ghemeș: Dar ce înseamnă de fapt "voia Domnului"?
November 27 at 7:51pm

Lucian Hişu: Nimeni nu ştie, dar toţi îşi dau cu părerea. Nimeni nu are habar. Nu se spune: "Nedezlegate sunt căile Domnului"? Ciudat e că unii ştiu...
November 27 at 7:55pm

Ovidiu Pârjol: Şi da...Biserica e a sfinţilor, nu a bisericanilor catolici, ORTODOCŞI, protestanţi, etc...Şi da...nu stă pe instituţii pământeşti, ci cereşti. De aceea concluzia mea când intru în biserica de piatră este că ori eu am "orbul găinii" ori Dumnezeu a fost dat afară din biserica de piatră (în fond nu necredincioşii L-au răstignit, nu Toma necredinciosul care cerea dovezi, ăla a ajuns apostol chiar dacă vroia să "pună degetul" în rană după înviere, ci capii sinagogii vechi testamentare care erau atât de resetaţi de canoane, de lege, încât nu L-au recunoscut pe Însuşi dătătorul legii; nu vă sună cunoscut? legi, canoane, rânduieli...nu?...ciudat...) ori amândouă, dar în orice caz nu mă luminează nimeni acolo şi atunci prefer să stau în faţa pianului, sau la o bere cu un prieten (ce poate fi mai frumos decât muzica, poezia, prietenia?...) sau cu o carte în mână, sau la un film de artă...primesc mult mai mult de acolo...oricum s-ar numi ce primesc...
November 27 at 8:45pm

Rufin Liban: Ovidiu, Dumnezeu ți-a dat muzica nu ca să-L sfidezi, e un nonsens asta. Ai la îndemînă propriul tău isihasm, psaltirionul tău care-i pianul, asceza ta muzicală, ești deja un "sacerdot"; așteaptă de la tine propria-ți "liturghie" iar nu respectarea prostească a unor rețete sau a unor "tehnici" menite să-ți garanteze nu știu ce beneficii misticoide. Rețetele au și ele rostul lor; te pot așeza într-o anumită "atmosferă", te pot introduce într-un cadru delimitativ, dar nu reprezintă nicidecum un fel de "tehnologie" de obținere a unor "stări", a unor "transe". Dar ție ți-e dat să te așezi altfel în "ambianța" lui Dumnezeu. Asta-i ceea ce întrezărești; nu în pofida lui Dumnezeu, nici împotrivă-i, ci cu și întru Dumnezeu. Fii cu inimă bună, ai multe daruri, nimeni nu-ți cere încolonarea în sistem și pas de defilare. Și da, "unii" chiar "știu căile Domnului". Că nu ne-o lăsa Domnul chiar în beznă.
November 27 at 8:50pm

Cătălina Ghemeș: Păi Ovidiu, tu când stai în faţa pianului faci "voia Domnului".
November 27 at 8:48pm

Lucian Hişu: Şi ce facem cu cei care CRED că ştiu căile Domnului? Cum îi deosebim? Pentru că cei mulţi sunt aceştia. Ce facem cu cei care nu cred că acestea sunt căile Domnului? Aaa, pe ăştia îi excomunicăm, îi afurisim. Ce facem cu budiştii care nu îmbrăţişează "căile Domnului" ştiute de unii. Îi condamnăm veşnic la focurile iadului. La cazne eterne cu ei pentru că şi-au permis să gândească altfel. Chiar şi catolicii, din punctul de vedere al ortodoxiei ar trebui să ajungă în iad. Cred că e mare înghesuială pe acolo.
November 27 at 8:54pm

Lucian Hişu: Voia cărui Domn o face Ovidiu? A celui adevărat? Care e acela?
November 27 at 8:55pm

Rufin Liban: Nu știu ce să răspund, știe el mai bine, sau va ști, e timp. Dar "muzica, poezia, prietenia, cartea, filmul bun" pe care le invocă Ovidiu, știu că sunt mîinile întinse ale lui Dumnezeu către noi și nu moduri de a-L evita. Așa cum par uneori. Sau cum uneori ne place să credem.
November 27 at 9:38pm

Ovidiu Pârjol: Păi eu asta am înțeles (dacă am înțeles ceva) inițial. Am înțeles că mie Dumnezeu ori nu-mi vorbește deloc ori dacă a vorbit cu mine vreodată a fost prin ce iubesc eu cel mai mult: muzica, arta în general, oamenii faini cu care intru în contact (și pe care nu i-am găsit în biserică)...Când colo mi se spune că e faină liturghia cosmică eternă (Maxim Mărturisitorul), dar trebuie (de unde a apărut cuvântul ăsta?!) să vin la liturghie la biserică (experiență unde trebuie să suport tortura schelălăiturilor false ale "protopsalţilor", cititul fără pic de dicție și cu un ton care trădează clar că cititorul nu pricepe nici măcar la nivel gramatical textul citit, deci degeaba încerc să fac abstracție de muzică, lucru greu mie, pentru că nici cuvintele nu se înțeleg).
November 28 at 12:29am

Ovidiu Pârjol: Şi nu simt nevoia să mă duc până la Vatopedi şi să învăţ greaca veche pentru a prinde şi eu o liturghie...
November 27 at 11:12pm

Ovidiu Pârjol: Ca să nu mai vorbim că pentru mine muzica psaltică are valorile ei când e cântată bine, dar oricât aş încerca să fiu deschis mi se pare totuşi rudimentară (chiar dacă are un sistem teoretic atât de rafinat) faţă de ce s-a întâmplat de la Palestrina şi Bach încoace. Eu mor cu muzica tono-modală occidentală de gât, asta e clar. De la Palestrina, Bach, Mozart, Beethoven şi până la Miles Davis, Bjork, Radiohead (păi o fi raiul tare, dar dacă Kid A nu "se mântuie" atunci e degeaba totul)...
November 27 at 11:18pm

Cătălina Ghemeș: Din punctul meu de vedere există un singur Domn, cel adevărat, şi spre el conduc toate religiile, fiecare pe calea ei, de aceea nu poate fi una mai bună decât cealaltă atâta vreme cât duce acolo. Cum duce acolo depinde de fiecare dintre noi, de ceea ce reuşeşte să extragă din învăţătura religiei respective ca să se apropie de Dumnezeu, adică de Bine. De aceea bunul simţ joacă un rol foarte important în felul în care interpretăm aceste învăţături. În momentul în care spui "religia mea e mai bună decât a ta", înseamnă Jihad, ceea ce nu mai poate fi calea Domnului. Iar "voia Domnului" putem să încercăm să o facem fiecare la locul lui, oferindu-şi lumii cea mai bună variantă a sa. Cel cu talent, prin talentul său, cel cu învăţătură multă, prin învăţătura sa, cel cu îndemânare, prin munca mâinilor sale. Important este să te împaci cu religia ta în aşa fel încât ea să te conducă înspre lucruri bune. Simplu.
November 27 at 11:22pm

Ovidiu Pârjol: Mai trist e că nu mi-am propus să mă uit în biserică la "ţinte uşoare", popa din parohia cutare care şi-a făcut biserica toată în aur masiv. DAR când citesc un Savatie Baştovoi şi văd că în "Ortodoxia pentru postmodernişti" se exprimă cum că ultimii 3000 de ani de cultură laică (de la Grecia antică încoace) sunt o, citez, "paradă a frustraţilor şi a complexaţilor" atunci mă "smintesc" şi eu. Ce io să nu mă smintesc? Am şi eu limitele mele! Sau când Rafail Noica spune într-o conferinţă (înregistrată prin 2002) că adevărata cultură e cultura Duhului şi că arta are ceva artificial în ea, de unde îi vine şi numele! De parcă cultura bisericii nu e făcută tot de mâna omului, sau ştie el că sigur Dumnezeu nu a colaborat cu niciun artist laic. Deci dacă nu e cultura Duhului atunci e artificială. Mă mândresc cu artificialul Beethoven! Sau când Agapie Corbu spune că artiştii îşi imprimă patimile în operele lor! Deci, cu alte cuvinte, nu mai ascultaţi Brahms că o să înnebuniţi ca el sau în mod sigur o să frecventaţi bordelurile ca el! Ce aberaţie! Când de fapt arta e ceva mai tainic decât creatorul ei. De aceea nu vibrează doar el şi vreo doi-trei prieteni la un artist autentic, ci o lume întreagă secole la rând sau o veşnicie. Am dat 3 exemple dar nu sunt singurele şi chiar nu cred că aceştia 3 pot fi numiţi "ţinte uşoare"! Aşadar în acest moment poate să vină la mine stareţul Efrem Vatopedinul că tot degeaba. Cât timp biserica va rămâne în închistare eu mă retrag şi îmi văd de treburi. Că tot veni vorba, am rămas şocat când un călugăr român de la Vatopedi (mănăstire "vârf de lance" între mănăstirile ortodoxe, deci din nou nu vorbesc de "ţinte uşoare") mi-a spus să am grijă la Mozart că are însemne masonice în "Flautul fermecat". Păi şi ce mă fac dacă unele dintre ariile mele preferate sunt exact din opera aia?! Oare nu cumva opera respectivă e mult mai mult decât însemnele masonice? Adică putem să ne batem joc de Dumnezeu cu liturghiile noastre de "piaţă agroalimentară" pentru că sunt pline de însemne creştine, dar să fim "cu mare băgare de seamă şi discernământ" la "Flautul fermecat"! Câtă ipocrizie de nerăbdat şi de netolerat şi de necrezut! Deci dacă îi zici "da" lui Dumnezeu poţi să-L iei la mişto în fiecare zi la liturghie şi să poceşti şi să terfeleşti tot ca să nu mai rămână nimic din ea, dar dacă umbli cu însemne masonice, deci spui "nu", atunci e clar că ai dat de dracu' în "Flautul fermecat"! Ciudat...eu dacă aş fi diavolul atunci bătaia mea de joc preferată ar fi liturghia. Deci dacă nu vreţi să vă întâlniţi cu vrăjmaşul AVEŢI GRIJĂ LA LITURGHIE! Încă una care iar m-a rupt (ce să-i faci dacă nu mă pot abţine): aud predicată de la amvon într-o parohie în timpul postului mare ideea că vezi Doamne cât de tare era în Rusia secolului 19 când în postul mare se închideau filarmonicile şi teatrele (prin ordinul ţarului). Eu şi soţia mea eram singurii artişti prezenţi acolo şi nimeni din cei prezenţi nu erau măcar consumatori serioşi de artă (decât poate de pe Kiss FM şi altele, în cel mai bun caz de pe Radio România Actualităţi; oricum consumatori ocazionali care pot trăi liniştiţi şi fără artă şi pentru care arta e doar o „ispită permisă”, o mică „escapadă”, o „deviere” de la drumul „adevăratei vieţi duhovniceşti”), deci afirmaţia era irelevantă pentru ceilalţi (şi nu pare să fi scandalizat pe nimeni în afară de noi doi, asta spune tot). Dincolo de faptul că am primit un atac "la persoană" de la amvon, fiind vizaţi direct doar eu şi soţia mea (amândoi pianişti), şi dincolo de faptul că atacul s-a produs sub autoritatea predicii prin urmare nu ne puteam apăra decât dacă ne făceam de pomină oprind foarte dur predica făcând vreo scenă urâtă, ceea ce nu am fost în stare să facem, ideea respectivă arată limpede că arta e văzută de prea mulţi, de MULT PREA MULŢI "oameni ai lui Dumnezeu" ca o formă de "entertainment", de "distracţie" (abia acum înţeleg pe pielea mea ce scria la intrarea în liceul meu din Bucureşti, actualmente Colegiul Naţional de Arte „Dinu Lipatti”, anume un citat din Lipatti: „Muzica este un lucru grav”; l-or fi luat şi pe Lipatti unii la mişto de a zis asta). Adică ce fac ăştia de fapt?! Gâdilă şi ei nişte clape acolo, vrăjeală! Şi pe noi nu scria Marius Moga, că atunci poate nu m-aş fi atacat, deşi te miri ce "păsuri" îşi mai spune vreo unul "pe bune" săracul pe vreo manea sau house, nu se ştie niciodată cum o fi vorbind Dumnezeu cu manelarii...Aşa că eu nu am nicio "mustrare de conştiinţă" şi nicio "apăsare" să cânt oricând fără să-mi pese dacă e post sau nu şi o voi face pe veci amin! Sau alta: binele făcut de alţii, adică nu de ortodocşii "practicanţi", nu are valoare în veşnicie (adică dacă dezbrăcăm această "teologie înaltă" de hainele-i bine croite constatăm că e vorba doar de o "savantă boroboaţă": băieţi, staţi liniştiţi că binele făcut de alţii nu se pune!), pentru că noi nu trebuie doar să facem bine, ci trebuie să ne sfinţim viaţa. De tare ce ne-o "sfinţim" nu mai vedem binele făcut de alţii! Păi dacă e bine cu adevărat atunci are valoare în veşnicie pentru că binele are valoare în veşnicie prin definiţie altfel nu ar fi bine, ar fi rău! Binele e valoros prin el însuşi, nu are nevoie de "sfinţiri"! Şi de unde ştim noi aşa sigur cât preţ pune Hristos pe un pahar cu apă dat de un musulman unui hindus, sau de un ateu unui creştin?!?!?! Pe viitor mă voi menaja de la a auzi predici de felul ăsta, lăsându-i pe Beethoven, Steinhardt ("bunicuţul meu spiritual" şi singurul creştin recent care să-mi placă indiferent dacă aş fi ateu sau credincios şi singurul care admite că de fapt credem într-un Dumnezeu care s-ar putea să nu existe şi tocmai ăsta e "pariul"...e la ani lumină de siguranţa "smerito-arogantă" de doi lei a prea multora care pretind nu doar că ştiu voia lui Dumnezeu în ce-i priveşte pe ei personal, ci şi în privinţa altora; şi da...nu ne lasă Dumnezeu, dar cred că dacă ştie cineva voia Domnului apăi ăla e de-o nesiguranţă pe el încât nici prin cap nu-i va trece să ia tonul impunerii binelui cu forţa când îţi comunică ceva, şi nici nu va îndrăzni, ca om cu „frică de Dumnezeu”, să folosească asupra ta nişte tehnici de manipulare ca după manualul corporatist, pentru că ştie că nu poţi „manipula spre mântuire” pe cineva), Dostoievski, Rahmaninov, Shakespeare, Platon, Bill Evans şi alţii iubiţi de mine să-mi predice cât vor ei...
8 hrs

Adela Urcan: Eu nu-s cu like-urile dar de data asta nu mă pot abţine! Genial comment, Ovidiu Pârjol!
November 28 at 12:33am

Ovidiu Pârjol: Văd că le place şi la atei şi la credincioşi, deci se vede limpede că dacă eşti din acelaşi aluat ("trupul mistic al lui Hristos" pentru creştini, sau OM pentru ateii umanişti autentici) atunci ce nu e posibil prin comunicare...Empatia e crucială! Dacă am ceva de reproşat secolului 21 este că se anunţă unul "anti-empatic"...sau aşa începe oricum...Toţi vor să fie "cool"...adică reci, cât mai reci cu putinţă...
November 28 at 12:39am

Ovidiu Pârjol: Oricum asta e de departe cea mai tare discuţie purtată în mediul "online" vreodată din ce am trăit eu de când navighez pe internet, adică de prin 2000...Cred că Dialogul ar trebui să fie o mare Taină, poate cea mai mare...Dialogul autentic inspiră...şi expiră...
November 28 at 1:43am

Ovidiu Pârjol: Cât despre orice fel de justificare a Inchiziţiei: e trist că vine de la un Ţuţea, dar poate să vină şi de la Steinhardt că tot îmi dă fiori. În primul rând că istoria reală ţine foarte mult de speculaţie în condiţiile în care nu ştim nici măcar ce s-a întâmplat la "Revoluţia" din '89, d-apăi ce s-o fi întâmplat acum 500, 1000, 2000 de ani. Ştim doar ce vrea sistemul să ştim. CU ATÂT MAI MULT NU ŞTIM ("dacă şi cu parcă se plimbau în barcă") CE AR FI FOST EUROPA FĂRĂ INCHIZIŢIE! Dar ştim clar că fără Renaştere şi Iluminism (cu relele lor, dar Inchiziţia a avut rele MULTE la activ aşa că să nu o dăm în echivoc) nu am fi avut Bach, Mozart, Beethoven, Brahms, Shostakovich, Miles Davis, Pink Floyd, Michelangelo, Brâncuşi (că doar n-a plecat pe jos până la Paris de bine ce-i era pe "aicea"; şi a mai fost unu' Enescu de-l cântă mai mult străinii decât "românaşii" care cunosc doar 3 lucrări din vasta lui creaţie, "mi la la do do mi mi reee si do ree do re mi dooo" e "hit"-ul), Monet, Tarkovski, Ingmar Bergman, Proust, Dostoievski, Cervantes, Shakespeare şi cine mai vreţi voi. Şi ce valoare ar putea avea o virtute câştigată cu forţa în ochii Dumnezeului "pretins" al libertăţii?!
November 28 at 11:47am

Ovidiu Pârjol: "Execuţie sumară"? Ia uite aici o execuţie sumară ca la carte:


November 28 at 2:08pm

Ovidiu Pârjol: Şi aici alta cu cancer terminal la faringe, mai "dulce", dar la fel de precisă:



November 28 at 2:11pm

Ovidiu Pârjol: O afirmaţie pe care o aud des şi la care am pus botu' mult timp până am înţeles: victimele ateismului...Păi băieţi (şi fete), în primul rând că dictatorii moderni au învăţat meserie de la teocraţiile de mii de ani încoace, deci Stalin nu a venit pe teren virgin ci a ştiut să profite din plin de fondul de tembelism şi credulitate prezent în "mama Rusie" de secole când ruşilor li s-a spus că ţarul uns de biserică are puterea dată de la Dumnezeu şi că deci oamenii îşi merită conducătorii. Cam necruţător Dumnezeu de a îngăduit să fie uns Ivan cel Groaznic...Şi totalitarismul modern creează un nou tip de religie: închinarea direct la conducătorul suprem. Ce osanale îi mai făceau şi la noi lui Ceauşescu de ziua lui, mai ceva ca lui Hristos când o fi intrat în Ierusalim. Iar în Coreea de Nord avem cred prima "necrocraţie" din lume: preşedintele în funcţie e mort...ca să nu zic e "mort bine" şi în acelaşi timp "în funcţie"...Iar în al doilea rând cei care au murit în închisorile comuniste nu au murit pentru credinţa lor, asta e o gravă denaturare pe care au crezut-o chiar şi victimele şi o susţin în continuare dar asta nu înseamnă că au neapărat dreptate, ci au murit sau au suferit pentru că s-a produs o "epurare" a bisericii. Nu biserica a murit, nu, biserica a rezistat, au fost "epuraţi" cei care se opuneau comunismului. Deci dacă colaborai puteai să crezi în ce vrei tu că nu erai periculos, ba chiar îi mai ajutai pe ici pe colo să mai prindă vreun "duşman al poporului". Iată cum în zilele noastre bolşevicul Putin e înconjurat bine-mersi de biserica ortodoxă. Nu ştiu dacă era mai bine sau mai rău dacă nu rezista biserica în forma oricum perversă în care a "rezistat" (iar e teritoriul speculaţiei), dar vreau să spun doar că puteai liniştit să fii creştin dacă colaborai cu sistemul, deci dacă sistemul comunist îşi dorea cu orice preţ să moară biserica de tot ar fi reuşit, şi nu "mâna lui Dumnezeu" a ţinut-o în viaţă (viaţă perversă), ci compromisurile strigătoare la cer...
November 28 at 2:37pm

Ovidiu Pârjol: Iar în privinţa lui Hitler catolicii nu mai ştiu pe unde să "scoată cămaşa" că s-a prins lumea că au colaborat cu fasciştii. Şi pentru Hitler era o "datorie sfântă" să-i extermine pe evrei...
November 28 at 2:39pm

Ovidiu Pârjol: Aşa că nu mai băgaţi ateilor "mortu-n casă" că nu ţine! Ateii cumpătaţi (nu fiul de rabin Karl Marx) vor stat democratic liberal cu bune cu rele...e singura soluţie cât de cât echilibrată şi raţională aici pe pământ...şi e singura soluţie care asigură libertatea tuturor culturilor şi religiilor şi civilizaţiilor să coexiste...
November 28 at 2:43pm

Cătălina Ghemeș: Dar ce te faci că eu sunt întrutotul de acord cu statul democratic liberal şi nu sunt atee? Sunt creştină... cât de "cumpătată", asta nu pot s-o spun eu...
November 28 at 2:50pm

Ovidiu Pârjol: Păi cum spuneam, statul democrat-liberal asigură un bine cât de cât pentru toată lumea...excesele se mai pot corecta măcar din când în când...şi sunt metode de autoreglare de bine de rău...
November 28 at 2:51pm

Cătălina Ghemeș: Că ajunserăm aici, poţi fi creştin "cumpătat", mă întreb? Sau funcţionează legea "totul sau nimic"?
November 28 at 2:53pm

Ovidiu Pârjol: Păi la Sfinţii Părinţi cea mai dorită harismă e cea a DISCERNĂMÂNTULUI ("deosebirea duhurilor")...Dar să nu uităm că mulţi dintre Sfinţii Părinţi (inclusiv Ioan Gură de Aur) au fost şcoliţi la Şcoala din Atena (până nu s-a desfiinţat)...deci nu sunt rezultatul exclusiv al "bisericii primare" (ca să nu spun "primitive" că aş fi rău, plus că ce ne facem cu tot ce a găsit şi valorificat şi "tradus" Evagrie Ponticul la isihaştii mai puţin şcoliţi)...
November 28 at 3:05pm

Lucian Hişu: Nu despre credinţă sau lipsa ei e vorba. Ci despre denaturarea ei prin şi de către "părinţii spirituali" indiferent ce religie îmbrățișează. E vorba despre imixtiunea bisericii acolo unde "nu-i fierbe oala". Oricine are dreptul la opinie, dar trebuie să fii atent cum şi când o formulezi. Un reprezentant al statului (că e preşedinte sau un simplu funcţionar) nu poate să-şi exprime păreri proprii decât despre lucruri de interes personal. Nu poți să-i spui lui Putin: "Ia bagă-ţi minţile în cap şi vezi-ţi de treburile tale că nu-i frumos să te bagi în Ucraina" decât dacă te numeşti băsescu (cu literă mică pentru că marea masă a politicienilor români sunt substantive... de drept comun). Revin. Dacă un reprezentant al statului nu poate formula opinii în nume propriu, reprezentanţii clerului de ce pot? Îi acuzăm pe ziarişti (nu că nu o merită) de faptul că nu-şi verifică informaţiile. Îl acuzăm pe unul că îşi exprimă opiniile şi că-l acuză pe iohannis (politician român) sau îl susţine pe ponta, dar nu avem curajul să-l supunem anatemei, unei crâncene anateme, pe patriarhul daniel pentru predica din ziua votului. Nu avem curajul să luăm atitudine când un preot bate un enoriaş că nu şi-a plătit contribuţia la biserică. Nu avem curajul să luăm atitudine când un preot îşi permite să defăimeze ceva (artă, învăţăturile altei religii, etc.). Iar cea mai tare mi se pare transformarea cunoaşterii în păcat de căpătâi. Nu luăm atitudine pentru că noi avem "caracter". Noi facem ce zice popa nu ce face popa pentru că e şi el om. De acord. E om. Dar, zice biserica, e reprezentantul Domnului pe pământ. E cel care ar trebui să-mi mijlocească o comunicare armonioasă cu Domnul. Cum mai pot crede în Dumnezeul propovăduit (cred că mai bine era dacă ziceam "scos la mezat") de biserică, indiferent dacă e Biserică sau biserică? Ai "caracter" sau n-ai caracter. De aici am plecat. Iar ideea era că decât caracter aşa cum au fanaticii de orice tip, pentru că un fanatic se mulează perfect pe descrierea caracterului, sau decât practicant religios doar din snobism, care şi el se potriveşte destul de bine pe această descriere, mai bine fără "caracter". Iar cei fără "caracter" pot fi practicanţi ai oricărei religii sau atei sau orice altceva. Iar lipsa "caracterului" se poate recunoaşte prin "îndoială", prin întrebările pe care ţi le pui. Şi nu mă refeream la îndoiala în credinţă. Chiar mă bucur când aflu că cineva poate să creadă. Nu credinţa e periculoasă, ci excesele oribile făcute cu ajutorul ei în numele zeului care o patronează.
November 28 at 3:43pm

Cătălina Ghemeș: Am cercetat şi am găsit aşa: caracter = "personalitate morală fermă; însuşire morală care se manifestă prin perseverenţă, voinţă fermă şi corectitudine" (DEX); personalitate morală caracterizată prin voinţă fermă, corectitudine şi consecvenţă, integritate, etc" (Marele dictionar de neologisme). Dacă vorbim despre "corectitudine" şi "integritate", atunci nu prea se mai potriveşte cu fanatismul...
November 28 at 5:27pm

Lucian Hişu: Oare? Fanaticul respectă legile lui sau legile în care crede mai mult decât oricine altcineva şi nu face nici o greşeală, din punctul lui de vedere. Nu asta înseamnă corectitudine? El e cel mai integru specimen. E integru în crezul lui chiar dacă acesta e împins la paroxism. Nu poate fi corupt. Se mai cunosc cazuri în care fanatismul a fost deviat, dar vindecat niciodată. Aşa că fiind cel mai corect şi cel mai integru individ înseamnă că e "cel mai de caracter". Adică are cel mai puternic caracter. Deci...?
November 28 at 5:44pm

Lucian Hişu: Moralitatea, ca şi realitatea sau adevărul, nu e universal valabilă. Ce e moral pentru mine poate fi imoral pentru altul. Asta se poate vedea mai bine comparând două culturi relativ depărtate. Să spunem cea engleză cu cea japoneză. Poate că pentru un fanatic e bine să omoare copii eretici indiferent de vârstă. Sau să-i molesteze. Pentru mine nu numai că nu e ci, doar gândul că se poate întâmpla, îmi provoacă o furie înspre fanatism.
November 28 at 5:49pm

Lucian Hişu: Şi pentru a respecta adevărul istoric jihadul islamic, aşa cum îl cunoaştem astăzi, a apărut după "jihadul" creştin materializat în cruciade.
November 28 at 6:08pm

Cătălina Ghemeș: Lucian Hişu, după cum a zis un evreu, "şi tu ai dreptate", şi după cum a zis un alt evreu, "totul e relativ"!
November 29 at 1:37am

Rufin Liban: Am revăzut "The Remains of the Day" (1993) cu Hopkins și Emma Thompson. N-am putut să mă abțin să nu-l "citesc", iarăși, ca pe un fel de metaforă/meditație legată de "hieratismul" dar și de "monstruozitatea" "canonului", a "pravilei", să zicem. Ce amestec de "sfințenie" și "criminalitate" e acolo! Mi-am întărit încă o dată convingerea că o "chestie" atît de "echivocă" dată pe mîinile cui nu trebuie...Dar poate că atunci n-ar mai fi avut loc discuția asta atît de "nărăvașă", de..."ne-canonică".
November 29 at 11:37am

Ovidiu Pârjol: Problema este cred când nişte simple "unelte" cu un scop foarte precis (în forma în care au apărut) şi foarte bine înţeles de către "utilizatori" ajung "legi", "canoane", "rânduieli" şi apoi încă şi mai grav criterii "morale" deşi nu au nicio treabă cu moralitatea...Ba mai grav ajung criterii de "mântuire" sau "ne-mântuire"...Rugăciunea, postul, slujbele, ritualurile, toate sunt "mijloace" nu scopuri, sunt adică doar nişte "unelte" mai bune sau mai puţin bune (nu sunt infailibile) şi nu sunt singurele care să ducă la un anumit scop pentru că nu putem să-L închidem pe Dumnezeu în "tehnici" şi "unelte" pentru a crea o anumită "atmosferă" sau tot felul de "delimitări"...Nu putem nici măcar să-L închidem în propriile Lui "urme"...va lăsa altele cum nici nu ne aşteptăm...şi prin cine nu ne aşteptăm...
November 29 at 1:50pm

Rufin Liban: Corect!
November 29 at 2:04pm

Rufin Liban: Problema evreiască (în fond o dramă exemplară): s-au pomenit cu "urme" neașteptate. Mai bine au "eliminat" "matrița"; era mai ușor.
November 29 at 2:21pm

Rufin Liban: ...și să nu mă faceți antisemit că plec.
November 29 at 2:36pm

Ovidiu Pârjol: Doar că nu mă pot abţine să nu observ că istoria se repetă şi cu "neamurile"...Ortodoxia se crede foarte "aleasă" şi nu degeaba a apărut bancul următor: cineva vizitează raiul avându-l ca ghid pe nimeni altul decât, aţi ghicit, Sf. Petru...Aici raiul catolicilor, dincolo protestanţii, dincolo hinduşii, acolo ateii, iar când ajunge la raiul ortodocşilor trebuie să intre pe o uşă. Înainte de a intra Sf. Petru îi spune vizitatorului: "te rog aici să ai multă discreţie pentru că ăştia se cred singuri pe-aici"...
November 29 at 3:03pm

Ovidiu Pârjol: Asta nu înseamnă pentru mine că "toate religiile sunt bune", ci că dacă există Dumnezeu atunci El nu se va împiedica aşa de uşor în religii pentru a mântui oameni. Dumnezeu dacă s-a lăsat răstignit de ce nu s-ar lăsa "pus pe tarabă" (în fond asta e "mizilic" faţă de cuie şi suliţă) pentru a mai mântui vreo câţiva amărâţi?...
November 29 at 3:10pm

Rufin Liban: Păi d-aia am zis că acolo-i de fapt un tipar. Cum ai ațipit, cum intri-n el. Cît de "ales" ai fi.
November 29 at 3:11pm

Ovidiu Pârjol: Bancul îmi place mult pentru că ne arată un Dumnezeu care respectă "fiţele" de doi lei din capul nostru limitat şi ne primeşte aşa debili cum suntem, numai să nu mai fim atât de "feroce", măcar atât...
November 29 at 3:12pm

Cătălina Ghemeș: Excelent bancul!
November 29 at 3:50pm

Rufin Liban: În ciuda oricăror aparențe (justificate sau mai puțin justificate), tentația dogmatică cea mai serioasă a sf. părinți a fost...apocatastaza! Cred că și a lui Dumnezeu. Cu sfîntu sinod e mai greu...
November 29 at 4:51pm

Lucian Hişu: Mă întreb totuşi dacă Origene nu s-a înşelat. Toate lucrurile evoluează (chiar şi involuţia e o evoluţie dar cu semnul minus) în afară de spiritul uman. Din orizontul acesta de vedere suntem la fel cu cei de acum 25.000 de ani sau cu cei de acum 1000 de ani. Atunci dacă spiritul nu evoluează (cu + sau -) oare nu suntem acolo unde am fost de la început? Oare păcatul l-am "căpătat" sau a fost pus de la început în noi (chiar şi din cauză că Dumnezeu a permis posibilitatea apariţiei lui) iar "mărul" doar l-a declanşat? Prin similitudine evoluţionismul lui Darwin nu explică apariţia spiritului nici măcar simplificat...
November 29 at 4:03pm

Rufin Liban: Spiritul nu evoluează, doar se... dumirește. Păcatul e riscul pe care și L-a asumat Dumnezeu atunci cînd și-a "iconografiat"/"inscripționat" propria-i libertate în tipul ăsta gălăgios și pururea șucărit: omul.
November 29 at 4:51pm

Lucian Hişu: A pune întrebări nu e şucăreală. A pune întrebări e o obligaţie deasupra moralităţii sau a imoralităţii răspunsurilor. A pune întrebări înseamnă a trăi, altfel vegetăm. De fapt singurele lucruri importante sunt întrebările. Răspunsurile sunt doar o repercursiune a lor determinată de ce poate sau de ce vrea să vadă cel care le caută sau cel care le dă. Şi din nou revenim la "caracter" că de acolo am plecat. Nu?
November 29 at 5:00pm

Lucian Hişu: Doar reprezentanţii religiei afirmă că există întrebări interzise, deşi pe ei nu întrebările îi deranjează...
November 29 at 5:01pm

Rufin Liban: ...șucărit ca orice copil; greu îi intri în grații. Nu există întrebări interzise, ci doar întrebări stupide. Altminteri Domnul e un partener de cursă lungă: El însuși îi ia degetul lui Toma și și-l bagă-n coastă! Ce permeabilitate mai mare la interogații vrem?
November 29 at 5:12pm

Lucian Hişu: Întrebări stupide? Întrebările sunt puse pentru a putea pricepe toţi, nu doar unii. Întrebările nu sunt stupide, dar atitudinile unora la întrebări deranjante sunt... De fapt asta a fost întotdeauna atitudinea bisericii (cu b mic) la întrebări oricât de stupide ar fi fost.
November 29 at 5:19pm

Rufin Liban: Stupide, adică de genul pe Dumnezeu cine l-a făcut? Adică un non-sens. Ilegitime, să le zic? Imposibile, absurde? E ca atunci cînd iubești; cum poți să răspunzi la întrebarea de ce? Orice răspuns la o asemenea întrebare îmbracă parcă forma unei impietăți. E mai elegant să nu întrebi. Vei înțelege atunci cînd vei fi îndrăgostit. Nu toate-și găsesc răspunsul în întrebare...
November 29 at 5:36pm

Rufin Liban: Lucian, ești poet, ce naiba?
November 29 at 5:37pm

Lucian Hişu: Asta mi-a plăcut tare. Din nou emitem judecăţi de valoare asupra unor oameni despre care nu avem habar nimic, dar credem că ştim totul... De fapt de aici a plecat discuţia... Măcar bine că ne întoarcem de unde am plecat după ce unii ne tot poartă pe după cireş...pe după şură...pe după ce mai cred ei că ne mai poartă...şi nu, nu sunt poet. Încerc şi eu să scriu ce simt. Asta doar din când în când. Dar de unde să ştiu eu cum e să simţi... Doar eu nu sunt al lui Dumnezeu pentru că pun întrebări... Mai ales întrebări stupide. Bine atunci. O să fac de bine SĂ-MI pun întrebări...şi să nu mai deranjez.
November 29 at 5:42pm

Rufin Liban: Doamne, ce nenorocit e mediul ăsta de comunicare!!! Cîte nuanțe esențiale nu pierde! Zîmbete, grimase, surîsuri, inflexiuni, cîte și mai cîte. Te asigur de onestitatea mea. Nu umblu cu dedesubturi răutăcioase. Să nu gîndești așa. Fain era la o bere!
November 29 at 5:56pm

Lucian Hişu: Iată un lucru unde suntem perfect de acord. Şi au mai fost câteva, chiar destule, dar n-am simţit nevoia să le subliniez pentru a nu denatura discuţia. Nu te "periez", crede-mă. Doar expun. Singura mare diferenţă (deşi nu sunt convins de această afirmaţie, dimpotrivă) e că îmi plac toate întrebările. Şi ce dacă sunt stupide? Acum nu alea stupide doar de dragul de a fi stupide... Încă un lucru cu care suntem de acord: nu toate îşi găsesc răspunsul în întrebare. Pentru că răspunsul nu e în întrebare. În întrebare e doar întrebarea. De multe ori răspunsul nici nu contează dacă întrebarea e bine pusă. Sau nu contează pentru toţi. Şi apoi era vorba de întrebarea ca îndoială. De întrebarea de tipul: "Chiar se mişcă pământul?" "Chiar exist?" Şi dacă pun aceste întrebări de ce să nu întreb, chiar dacă pot să cred: "Chiar există Dumnezeu?" Mintea mea limitată nu poate pricepe nici măcar conceptul de "absolut" darămite absolutul. Atunci de ce să nu întreb? Mai ales că timpul trece altfel şi mai poţi învăţa cu minim de efort câte ceva. Acum şi o divergenţă, de parcă n-ar fi fost destule: aş prefera totuşi la un vin.
November 29 at 6:09pm

Rufin Liban: Să știi că-l am în față. N-am rezistat ispitei!
November 29 at 6:17pm

Lucian Hişu: Noroc!
November 29 at 6:18pm

Rufin Liban: Noroc!
November 29 at 6:19pm

Ovidiu Pârjol: Noroc și sănătate!
November 29 at 6:58pm

Rufin Liban: Ce fain!!! Noroc!
November 29 at 7:02pm

Ovidiu Pârjol: Mai am de adăugat totuşi văd că ceva la minunatul dialog: apocatastaza ar trebui să fie datoria şi atitudinea şi premisa numărul unu a oricărui om cel puţin atâta timp cât suntem aici pe acest pământ şi sub semnul relativităţii, dacă nu cumva chiar aşa şi este cu adevărat, toată viaţa aceasta e un joc nebun din care toţi vom înţelege ceva cândva, fiecare pe altă cale, după care ne vom întâlni cu toţii la un ospăţ etern. De altfel nu pot să nu remarc că aşa se termină romanul Fraţii Karamazov, cu copiii care visează la vremea când vom fi toţi împreună şi prieteni pe veci. Dostoievski ar mai fi continuat cu o parte a doua romanul, dar poate Dumnezeu, dacă există, s-a gândit că acesta e finalul perfect. Altfel, dacă nu trebuie să cădem, vezi Doamne, într-o aşa erezie periculoasă, atunci sunt nevoit să-l iau de-o parte pe "preferatul" meu Sf. Maxim Mărturisitorul şi să-l întreb direct în faţă: auzi mă, cum poţi tu să accepţi despărţirea definitivă şi pedeapsa eternă în iad a unor semeni de-ai noştri? Şi dacă nu-ţi vei mai vedea niciodată mama? Şi ce om ar alege răul direct, fără înşelăciune, fără nevoia răului de a copia, de a oferi surogate? Cred că nici Stalin...Şi să presupunem că mama ta ar dori să aleagă liber consimţit iadul, cum ai mai putea tu trăi fericit veşnic în rai?!?!?!?!?!
December 15 at 6:40pm

Ovidiu Pârjol: Socrate spunea: eu ştiu că nu ştiu nimic. E cea mai cinstită frază rostită vreodată. Mai rămâne de adăugat că prin urmare nu ştim şi nu vom "şti" niciodată, în stilul fanatic şi demenţial şi arogant, că există Dumnezeu...e doar unul din pariurile noastre preferate...Iar dacă vine vorba de mântuire, atunci apocatastaza e cel mai cinstit pariu ca să nu ne pierdem minţile de tot...Trebuie doar arătat foarte limpede ce oroare admiţi dacă nu mergi pe această erezie, ci "o arzi" canonic..."Bunicuţul" meu Steinhardt "o cam ardea" şi el apocatastatic...Îi iubea pe Dickens şi pe Creangă: unde oamenii nu par a fi cu adevărat răi şi feroce, ci doar că aşa au primit "rolul" aici şi vor înţelege cândva asta...când toţi vom fi prieteni...
December 15 at 6:52pm

Ovidiu Pârjol: Dacă Biserica ar accepta apocatastaza atunci şi-ar pierde autoritatea dată de frica de iad (sau "frica de Dumnezeu", şi da, ştiu cum înfrumuseţează mulţi acest termen, dar chiar cred că, oricum am interpreta, noţiunea de "frică" nu are ce căuta alăturată cu "Dumnezeu"). Atunci în sfârşit oamenii ar înţelege că binele merită făcut pentru că ne face fericiţi, nu de frica pedepselor veşnice, şi nici pentru nu ştiu ce promisiuni de fel şi fel de "raiuri". Binele te face fericit ACUM. De aceea merită făcut ACUM. Asta poţi încerca pe pielea ta şi a altora ACUM. Restul sunt speculaţii, poveşti, năzuinţe, pariuri, vise...Dacă există Dumnezeu, atunci refuz să cred că El stă în poticnirile doctrinare sau în ineficienţele de doi lei ale "practicii duhovniceşti", şi lasă oameni nemântuiţi pentru nişte clerici sau alţi "oameni ai lui Dumnezeu" foarte "binevoitori" care parcă sunt puşi anume ca să alunge pe oricine de lângă Dumnezeu...Dacă există Dumnezeu şi s-a lăsat răstignit atunci e clar că se pune pe tarabă, se pune pe pian, se pune pe bisturiu sau oriunde numai să pricepem noi ceva...Şi nu e panteism ce zic eu aici şi nici "new age" de doi lei, ci doar înţelegerea posibilităţii concesiilor pe care s-ar putea să ni le facă Dumnezeu în milostivirea Sa "neortodoxă"...
December 15 at 7:23pm

Rufin Liban: Apocatastază apocatastază, să fie, nu zic ba, dar așa mai selectivă, ce naiba! Ce-ai zice Ovidiule de compania eternă a unui Vali Vijelie inepuizabil, hăulindu-ți auricular sfîșietoarele-i arii monetaro-erotice, cu-n cot în claviatura ta și cu ochișorii pironiți lipicios și extatic în fesele răscoapte ale angelicei Tonciu, conciliată și dumneaei nu-i așa, în prelungiri, cu cerurile, și repartizată paușal, între Mozart, Măruță, Kafka, Sri Aurobindo, Andrei Scrima, Cioran, Dalai Lama, Margareta Pîslaru, Emil Boc și Sf. Serafim de Sarov?
December 15 at 8:08pm

Lucian Hişu: Dacă va conta eu voi alege... un alt pian.
December 15 at 8:16pm

Rufin Liban: Se pare că-n salon nu-i decît unul singur...
December 15 at 8:24pm

Lucian Hişu: E de rău... o să trebuiască să mă mulţumesc cu tuba.
December 15 at 8:40pm

Rufin Liban: E dată și aia. A mai rămas o muzicuță (disputată de Clint Eastwood și Joan Baez), un cimpoi (se bat ăia de la Jethro Tull pe el) și un fel de tulnic în care se poate sufla din ambele părți. La care se-nghesuie Leșe, Ghiță Funar, Leonida Lari și Decebal. Aici ar fi o pîine de mîncat.
December 15 at 8:57pm

Lucian Hişu: Cred că tu ţii cu ursu'...
December 15 at 9:08pm

Ovidiu Pârjol: Păi dacă tot ne rupem în speculaţii, atunci ce e mai suportabil: să convieţuim cumva, cine ştie cum, sau să avem o eternitate conştiinţa că o parte dintre ai noştri semeni sunt în iad şi nu îi vom mai vedea niciodată? Ce-o fi însemnând "în casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt"? Că ne bagă pe toţi la grămadă ca pe puii de gostat aşa fără discernământ sau că în sfârşit totul este destul de aerisit încât să încăpem toţi "fiecare în ceata lui" cum zice Sf. Maxim Mărturisitorul? Şi poate având eternitatea la dispoziţie să vezi ce o să mai ieşim din cete şi din "identităţi" şi o să vedem dincolo de orice limite şi asta fără a ne pierde identitatea, ci, cum zice Steinhardt, consolidându-ne lungimea de undă personală de emisie şi totodată lărgindu-ne neîncetat gama de recepţie...Oare nu va fi fiecare liber să o ia în ritmul lui, atât Vali Vijelie cât şi Andrei Scrima, fără "forţările" astea de iubire în stil "gostat", adică fără infiltraţiile toxice ale comunismului în ortodoxie? Încep să cred că oricum "ar da-o", creştinismul sau chiar ortodoxia nu o scoate la capăt cu mine...Îşi asumă fără să-şi dea seama nişte atrocităţi (ca de altfel şi ateismul cu moartea lui absolută...ce-o mai fi şi aia de asemenea nu sunt pregătit să înţeleg)...Teologia rafinată nu face decât să acopere sângele şi puroiul care curge neîncetat şi nu se va opri niciodată decât dacă admitem că aici suntem sub semnul relativităţii şi orice pretenţie de absolut duce la abuz grav mai devreme sau mai târziu...
Yesterday at 1:07am

Ovidiu Pârjol: "Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi. Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu."
Yesterday at 1:34am

Ovidiu Pârjol: Deci Pavel avea "bunul simţ" să înţeleagă relativitatea lumii acesteia, deşi a plecat de la "absolutul" fariseilor...Mişto "metanoia" de care s-a învrednicit. "Să luăm aminteeeee" !!!!!!
Yesterday at 1:44am

Ovidiu Pârjol: De ce nu sunt în stare să fiu creştin: pentru că încă din clasa a 3-a de la ora de religie mă intrigă ceva. Am întrebat atunci profesoara de religie cum e posibil ca un dumnezeu perfect să aibă o creaţie imperfectă (aşa mă exprimam atunci, acum mă feresc de termeni atât de "absoluţi" ca "perfect", pentru că absolutul aici pe pământ ajunge în echivoc). Cu alte cuvinte întrebam (nu ştiu cât realizam eu atunci, dar ceva din "rărunchii" mei a stârnit întrebarea aceasta şi acasă nu discutam aşa ceva, deci nu m-a pus mama să întreb nu ştiu ce) de ce este păcatul posibil, sau existibil? Răspunsul a venit astfel: păi altfel am fi fost roboţi. Nu am mai reuşit atunci să merg mai departe şi să mai întreb dacă deci fără păcat nu există libertate pentru că ori nu duceam mai mult atunci ori îmi era frică de iminenţa pedepsei des aplicate mie atunci la ora de religie: să scriu crezul în caiet de nu ştiu câte ori. Acum reiau la 32 de ani întrebarea şi o reformulez: răul este existibil pentru că doar aşa ne putem exprima deplin libertatea? Păi atunci înseamnă că tot rafinamentul şi reglajul fin al alegerilor între multitudinea de forme ale binelui şi frumosului sunt apă de ploaie. Ba mai mult: suntem aici liberi, dar în Împărăţia Cerurilor va fi o dictatură celestă a voii Domnului. Deci luptăm aici liberi pentru a nu mai fi liberi niciodată? Cu ce sunt mai liber când aleg între un măr stricat şi unul nestricat (sau chiar "nestricăcios") decât când aleg între un măr nestricat şi o pară nestricată, sau un strugure nestricat?
Yesterday at 11:20am

Ovidiu Pârjol: Apoi, apocatastaza înseamnă şi ea a admite ceva atroce: pot fi criminal în serie şi tot ajung în rai. DAR eu cred că nimeni nu ar alege să facă răul decât sub înşelare, deci doar afectat de relativismul acestei lumi. Nu există om rău, există doar om înşelat grav. Prin urmare de ce ar ţine cineva cont pe veci de alegerile făcute aici în nebunia asta care oricum e pretins temporară. Poate nebunia prin care oricum treci aici în urma păcatelor tale (ce-şi face omul cu mâna lui şi suportă consecinţele se cheamă păcat, şi degeaba se întreabă de ce nu e fericit; asta până nu se mai întreabă degeaba şi "suferă" o "metanoia" de toată frumuseţea) şi ale altora (pe lângă cauze "externe" omenirii, date de natura "stricăcioasă" a acestei lumi în continuă degradare "entropică") să nu fie îndeajuns ca "pedeapsă" (dacă tot e vorba de pedepse, deşi cred că noţiunile de pedeapsă şi recompensă sunt curat antropomorfism toată ziua; este vorba doar de dresajul ieftin pe care ni-l aplicăm unii altora aici în lumea asta), astfel încât nu e totul repus în "echilibru" decât dacă plăteşti veşnic? Eu înclin să cred că poate numai astfel, trecând prin experienţa nebuniei acestei lumi (chiar şi doar în burta mamei şi atât) putem să înţelegem ceva şi apoi să trecem mai departe la alt nivel.
Yesterday at 12:01pm

Ovidiu Pârjol: Aşa că în prostia mea nu pot decât să susţin apocatastaza. Deci nu pot fi creştin pentru că sunt un eretic, sau ce-oi fi...
Yesterday at 12:04pm

Ovidiu Pârjol: De ce nu pot fi ateu: pentru că una este să admiţi posibilitatea morţii absolute, iar alta este să o accepţi fără urmă de protest, interogaţie, intrigă. Nimic din lumea asta nu-mi spune că viaţa mea ar putea continua după moarte, dar în acelaşi timp totul în fiinţa mea mă face să mă comport ca şi când aş trăi veşnic, ca şi când timpul nu ar avea nicio limită pentru mine. Oricât aş încerca să preţuiesc un moment sau o clipă (carpe diem), tot "cad" înapoi comod în "veşnicie" şi uit că s-ar putea ca orice clipă să fie ultima şi apoi dispar definitiv. Ca să accepţi moartea absolută fără proteste ai nevoie de un pic de "tranchilizant", deci nu mă miră abuzul chimico-psihic de azi...Dacă asta e carpe diem atunci zic pas...rămân cu muzica şi îmi ajunge berechet pentru o "experienţă afară din sinele egocentrist"...
Yesterday at 12:17pm

Ovidiu Pârjol: De ce nu pot fi budist sau orice în zona religiilor extrem-orientale: pentru că, ar spune ei, sunt "egoist". Da, sunt, şi aşa vreau să rămân. Comuniunea creştină sau de alt fel o mai înţeleg cumva, dar contopirea amorfă a extremului orient cu "nirvanele" sale mă lasă rece. Eu chiar cred că există ceva valoros, etern şi "nestricăcios" în persoană, în FIECARE persoană unică şi irepetabilă prin reglajul ultrafin al "ingredientelor" (numai dacă ne gândim la "ticuri" deja e o întreagă poveste, d-apăi dacă ne luăm în serios). Deci dacă a te bucura veşnic împreună cu alte persoane, împărtăşind liber şi reciproc experienţa vieţii este egoism, sau dacă situaţiile de "co-pătimire" ca şi cea între tâlharul de pe cruce şi Hristos (vorba lui Steinhardt: ce-a făcut tâlharul de i-a zis Hristos că azi vor fi împreună în rai? L-a dat jos de pe cruce? I-a dat măcar un pahar cu apă în loc de "fiere" când murea de sete? Nu. I-a zis doar o "vorbă bună", s-a simţit "coleg de suferinţă" cu Hristos şi i-a spus doar să-şi amintească de el, tâlharul, în Împărăţia Sa...adică să-l pomenească...nu îşi imagina ce răspuns va primi de la Hristos, că altfel ar însemna că L-a "linguşit" şmechereşte pe Hristos...a zis doar să nu-l uite, nu să-l ia şi pe el acolo unde merge...) sunt egoism iar nu empatie sau "altruism", atunci îmi asum.
Yesterday at 12:51pm

Ovidiu Pârjol: Pavel spune că proorociile se vor desfiinţa. Aşadar chiar dacă sunt valide aici în lumea asta (nici asta nu putem "şti"), "urmele" Duhului nu sunt nici ele infailibile. Pot fi "interceptate" şi "falsificate"...
Yesterday at 2:22pm

Rufin Liban: Grigorie de Nyssa a susținut apocatastaza. Șade încă binemersi în calendar și nici nu sunt semne că l-ar părăsi curînd. Sunt șanse, așadar. Personal, n-aș putea să-l contrazic în legătură cu mîntuirea dracilor, plauzibilă la o adică, însă îmi stă mintea-n loc cînd mă gîndesc cum ar putea Domnul să rezolve destinul cîtorva lighioane rasate (la țol) dar ne-rasate (la apucături), cocoțate nărod și țanțoș, unde crezi mneata?, taman în jilțul Lui. Cu ciucuri, cu filacterii și cu toată recuzita de gen. E drept, Domnul e boier, are și simțul umorului, e și credincios făpturii Sale: îi lasă pe păunași acolo unde și-au dorit dumnealor. De vreme ce din kitul de fabricație lipsește telecomanda - adecă sau libertate, sau butoane, tertium non datur - micuții vor avea timp berechet să-și contemple, cu haznă, mîndrețe de pene și pinteni (că mercedesurile le-au fost confiscate la vamă de unul desculț, nu mai știu cum îl chema). Problema e că raiul e o chestie dialogică. Cum să-i scoți pe ăștia din delirul lor monologic? Îi cunosc bine pe borfașii pomeniți: Domnul poate să se lase păgubaș, n-are nicio șansă! Cu dracii ar mai rezolva-o, ar mai merge ceva apocatastază pe ici pe colo, dar cu pușlamalele ăstea...
Yesterday at 7:06pm

Ovidiu Pârjol: Da...şi Sf. Ioan Scărarul se ruga pentru mântuirea dracilor...poate pentru că demenţa veşnică e la fel de absurdă ca moartea absolută...
Yesterday at 7:22pm

Lucian Hişu: Şi de ce mă rog moartea absolută e absurdă? Pentru că nu ne putem imagina absolutul, pentru că nu-l putem "îmbrăţişa"? Moartea ori e absurdă prin ea însăşi ori nu. Când zic prin ea însăşi mă refer la conceptul în sine, nu la rezultatul său. Demenţă veşnică, viaţă veşnică, chiar şi caterincă veşnică... De ce nu ar fi şi moarte veşnică? Ştiu că e suficientă doar ideea ca să te înfiori, dar de ce nu? De ce TREBUIE să mai urmeze ceva? Doar pentru că nu vrem noi să se termine? Cine suntem noi să vrem sau nu? De aia zic: Să trăim acum şi aici că dincolo poate n-o să mai avem cum.
Yesterday at 8:01pm

Ovidiu Pârjol: Puşlamalele de tot felul sunt libere să se creadă singure în Împărăţie...Dar, atenţie: frica de moarte sau frica de propria "inutilitate" sau lipsa de sens personal al existenţei pot naşte tot felul de monştri. Orice păcat pleacă dintr-o intenţie bună care nimereşte într-un surogat. Oare dacă Dumnezeu înlătură "vălul" nu cumva se vor trezi încetul cu încetul la dialog şi prietenie până şi cele mai ordinare puşlamale? Mai ales când motivele fricii şi frustrării de animal terorizat transformat în terorist dispar...Şi având veşnicia la dispoziţie ce nu e posibil? Eu oricât de rău aş putea fi ca om, tot m-aş plictisi să ţin pe cineva în focuri veşnice. Poate dacă mi-ar face mie un rău imens cineva l-aş pedepsi 100 sau 1000 de ani, dar tot nu pot să condamn pe nimeni la răul veşnic sau să-l las acolo dacă îmi stă în putere să-l scot. Deci răul e plictisitor şi absurd...nu e de "cursă lungă"...răul tot timpul se grăbeşte pentru că nu are prea mult timp până se duce vraja...răul înseamnă câştig de moment...răul e "găinărie"...Boieria, aristocraţia, rafinamentul, binele şi frumosul, astea sunt cu adevărat inepuizabile, sunt cu adevărat de cursă lungă...Până şi în lumea asta dementă se ascultă Bach, Beethoven sau Mozart după 200-300 de ani, se citeşte Platon după 2400...Hristos e, după 2000 de ani, una din cele mai pomenite persoane care au marcat istoria omenirii aici pe pământul ăsta stricăcios...I se poate contesta caracterul de divinitate, dar boieria, aristocraţia, rafinamentul, "revoluţia" ideilor sale, binele aşa cum îl exprimă El, înţelepciunea Lui, toate acestea nu i le poate contesta nimeni...Pe moment a fost răstignit, dar pe termen lung nici măcar cei ce L-au răstignit nu ar putea să-i refuze prietenia...Valoarea autentică este "irezistibilă" şi mai devreme sau mai târziu suntem atraşi de ea...Aşa că există speranţă ("nădejde"), numai să nu o transformăm în legi, obligaţii, canoane, rânduieli...dacă profanăm tot ce e mai frumos în noi atunci totul devine nu imposibil dar foarte greu...Copilul trebuie alăptat la cerere, nu la ore fixe...astfel se produce încetul cu încetul reglajul fin între hrănitor (mama) şi hrănit (copilul)...Copilul regurgitează orice surplus şi digestia se reglează din mers. Poate acest principiu din pediatrie nu e degeaba...
Yesterday at 8:01pm

Rufin Liban: O rezolvare: "Dacă mor, mi-ar plăcea raiul pentru climat și iadul pentru întîlniri cu cunoștințele" (cardinalul Bernis)
Yesterday at 9:43pm

Rufin Liban: "Atunci când sunt nefericit - şi asta ni se întâmplă tuturor destul de des - mă consolez cu gândul că în câţiva ani sau poate în câteva zile voi fi mort şi toate acestea nu vor mai avea nici o importanţă. Aştept cu nerăbdare să fiu şters de pe listă. Dar, dacă m-aş gândi că moartea mea nu e decât o iluzie, că după aceea aş continua să exist, atunci aş fi foarte nefericit. Căci cu adevărat sunt plictisit şi obosit de mine însumi. (...) Când mă gândesc la mortalitate, la moarte, mă gândesc la aceste lucruri într-un mod optimist, plin de nerăbdare. Aş putea spune că sunt lacom de moarte, că aş vrea să nu mă mai trezesc în fiecare dimineţă descoperind: "Iată-mă, trebuie să mă reîntorc la Borges". Bineînțeles, Borges.
Yesterday at 10:08pm

Lucian Hişu: Frumos citatul.
Yesterday at 10:08pm

Ovidiu Pârjol: Da...cam aşa e şi "Rugăciunea unui dac"...
Yesterday at 10:40pm

Ovidiu Pârjol: "- Gazda a început să pună masa, mi se pare că vor să facă praznic, o să vină și popa; crezi într-adevăr că trebuie să ne întoarcem, Karamazov?
- Neapărat.
- Ce curios, Karamazov, după atâta jale să te ghiftuiești cu plăcinte...Când te gândești ce absurde sunt datinile astea religioase!
- Au și somon la masă, sări cu gura puștiul care descoperise Troia.
- Ascultă, Kartașov, te rog foarte mult să nu mai intervii în discuție cu tot felul de prostii, mai ales când știi foarte bine că nimeni nu vorbește cu dumneata și nici nu se sinchisește de persoana dumitale! îl repezi enervat Kolea. Copilul se făcu roșu ca focul, dar nu cuteză să răspundă. Toți mergeau încet pe cărare, când se auzi deodată glasul lui Smurov:
- Iată și piatra unde zicea să-l înmormântăm pe Iliușa! strigă el. Se opriră tăcuți în dreptul ei. Aleoșa se uită în jur și în momentul acela îi răsări în minte o scenă zugrăvită de Sneghirev, care-i povestise cândva cum se atârnase Iliușecika de gâtul lui, cu obrajii scăldați în lacrimi, strigând: „Tăticule, tăticule, cum și-a bătut joc de dumneata!” Și inima i se strânse înfiorată. Cu un aer grav și solemn, își petrecu privirea asupra chipurilor dragi, luminoase, ale colegilor lui Iliușa, și deodată prinse a vorbi:
- Domnilor, acum, că ne aflăm aici, aș vrea să vă spun câteva cuvinte. Copiii se strânseră în jurul lui și-și ațintiră ochii spre el, curioși, așteptând.
- Domnilor, în curând ne vom lua rămas bun. Trebuie să mai stau câtva timp aici, lângă cei doi frați ai mei, dintre care unul pleacă să-și ispășească pedeapsa, iar celălalt este pe patul de moarte. Dar foarte curând am să părăsesc orașul acesta, și poate pentru ani și ani de zile. Și atunci va trebui să ne despărțim, domnilor. De aceea să facem legământ aici, lângă piatra lui Iliușa, în primul rând că n-o să-l uităm niciodată pe Iliușa și apoi că ne vom gândi mereu unii la alții. Și, orice s-ar întâmpla cu noi în viitor, chiar dac-ar fi să nu ne mai întâlnim douăzeci de ani de acum încolo, să ne amintim cum l-am înmormântat azi pe bietul copil năpăstuit de toți la început – mai țineți minte bătaia de lângă podeț? – pentru ca mai apoi să ne devină atât de drag tuturor! Era un băiețel bun și curajos, pentru care onoarea tatălui său s-a dovedit a fi ceva sfânt și care a suferit din cale-afară când a văzut cât de crunt fusese înjosit părintele lui, de aceea s-a și revoltat atunci. Așadar, ne-am înțeles: nu-l vom uita niciodată, niciodată, chiar dacă ar fi să trăim până la adânci bătrânețe! Oricât de prinși am fi de îndeletnicirile noastre și oricât de importante ar fi lucrurile pe care le-am avea de făcut, chiar dac-ar fi să ajungem la cele mai înalte demnități sau dacă dimpotrivă ne-ar lovi o mare nenorocire – să ne aducem pururea aminte ce bine ne-am simțit cândva aici, împreună, uniți cu toții printr-un sentiment frumos și bun, mulțumită căruia, tot timpul cât l-am înconjurat cu dragoste pe micuțul nostru prieten, am reușit să fim mai buni decât suntem de fapt. Porumbeii mei, îngăduiți-mi să vă spun așa, pentru că de câte ori mă uit la chipurile voastre cuminți și dragi mi-aduc aminte de aceste blânde păsărele cenușii! Copiii mei scumpi, poate că nu veți înțelege tot ce vă spun, pentru că de multe ori nu știu să-mi exprim gândurile lămurit, dar să nu uitați ce v-am spus acum și poate că mai târziu, când veți cugeta la cuvintele mele, o să-mi dați dreptate. Să știți că nu există pe lume ceva mai de preț și mai trainic, ceva mai sănătos și mai folositor în viață decât o amintire frumoasă și, mai ales, o amintire plină de farmec din anii copilăriei, petrecuți în casa părintească. Vi se vorbește adeseori despre educația voastră, dar o minunată, o sfântă amintire din copilărie are poate mai mult ca orice darul de a desăvârși educația. Acela care adună cât mai multe amintiri de felul acesta pentru toată viața poate fi sigur că, la un moment dat, va găsi scăparea în ele. Chiar dacă n-am păstra decât o singură amintire frumoasă în inima noastră, această unică amintire ne poate da chezășia că ne va salva cândva dintr-un greu impas. Poate că mai târziu, cine știe, ne vom înrăi, poate că nu vom fi în stare să ne ferim de a săvârși vreo faptă rea, poate c-o să ne batem joc de lacrimile semenilor noștri și de aceia care spun așa cum spunea Kolea adineauri: „Vreau să sufăr pentru omenire!”, poate că vom face din ei ținta ironiilor noastre usturătoare. Și totuși, oricât de răi am deveni, ferească Dumnezeu, când ne vom aduce aminte de înmormântarea lui Iliușa și de dragostea cu care l-am înconjurat în puținele zile ce le-a mai avut de trăit, iar mai apoi cum am stat de vorbă prietenește cu toții aici, lângă piatra lui, nici cel mai hain, cel mai veninos sau cel mai ironic dintre noi – dacă s-ar întâmpla să ajungem vreodată așa – nu va îndrăzni să-și bată joc de tot ce a fost bun și cinstit în inima lui în clipa de față! Mai mult, poate că în momentul acela își va lua seama și-și va spune în sinea lui: „Da, ce băiat bun eram pe vremea aceea, și curajos, și cinstit”. Chiar dacă va zâmbi în sinea lui, nu-i nimic, adesea omul ia în răspăr tot ce-i bun și frumos, dar o face numai din nesocotință. Eu însă vă încredințez, domnilor, că o clipă mai târziu inima sa îi va șopti: „Nu, rău ai făcut c-ai zâmbit, sunt lucruri care nu trebuie luate în râs!”
- Așa e, Karamazov, am înțeles ce vrei să spui: exclamă Kolea cu o privire scânteietoare. Copiii fremătară, vrând parcă să adauge și ei ceva, dar se stăpâniră, așteptând, emoționați și atenți, cu ochii pironiți asupra vorbitorului.
- Asta, firește, numai în cazul când s-ar întâmpla să ne înrăim, continuă Aleoșa. Dar de ce am fi răi, nu-i așa? Să ne străduim, deci, în primul rând și mai presus de orice, să fim buni la suflet, apoi cinstiți și, în sfârșit, să nu lăsăm niciodată să se aștearnă uitarea între noi. Țin să vă repet lucrul acesta. La rândul meu, vă dau cuvântul că n-am să uit pe nici unul dintre voi; sunt convins că și peste treizeci de ani am să-mi amintesc de fiecare obrăjor pe care-l am acum în față. Kolea i-a spus adineauri lui Kartașov că noi „nici nu ne sinchisim de persoana lui!” Dar cum aș putea, oare, să uit că există pe lume un băiețel cu numele de Kartașov care mă privește în clipa asta cu ochișorii lui buni, blânzi și voioși, și care a și început să roșească, cum a roșit atunci când a descoperit Troia. Domnilor, prietenii mei scumpi și dragi, fie ca toți să avem sufletul mare și viteaz al lui Iliușa, să fim inteligenți, îndrăzneți și generoși cum este Kolea (a cărui minte desigur se va ascuți și mai mult pe măsură ce va crește) și tot atât de sfioși, dar ageri la minte și drăgălași, cum e Kartașov. Dar nu e vorba numai de ei doi! Toți îmi sunteți dragi, domnilor, fiecare din voi își are locul lui în inima mea, așa cum mi-aș dori, și chiar vă rog să-mi faceți și voi un locușor în inima voastră! Și cui datorăm sentimentul acesta bun și frumos, care ne leagă, cine oare ne-a unit laolaltă? Iliușa, blândul și dragul nostru prieten, pe care-l vom iubi pururea și a cărui memorie am hotărât s-o păstrăm cu statornicie. Să nu-l uităm niciodată; fie ca duioasa lui amintire să rămână mereu proaspătă în inimile noastre acum și-n vecii vecilor!
- Da, da, veșnică să-i fie amintirea! Strigară, cuprinși de emoție, toți copiii cu glăscioarele lor argintii.
- Să ținem minte obrăjorul lui, hăinuțele sale, bietele lui cizmulițe amărâte, sicriul lui și pe nefericitul și păcătosul de taică-său și să ne aducem aminte cu ce curaj s-a ridicat copilul ăsta să ia apărarea părintelui său, înfruntând toată clasa!
- O să ne-aducem aminte, da, da, o să ne-aducem aminte! făgăduiră din nou copii. Era bun și curajos!
- Mi-era atât de drag! exclamă Kolea.
- Copiii mei, dragii mei prieteni, să nu vă temeți de viață! Fiindcă viața poate fi nespus de frumoasă când faptele tale sunt bune și drepte.
- Da, da, repetară în cor băieții.
- Nici nu știi cât te iubim, Karamazov! Mărturisi spontan un glas ce părea al lui Kartașov.
- Da, te iubim, te iubim! Îi ținură cu toții isonul și mulți dintre ei aveau lacrimi în ochi.
- Urra, trăiască Aleoșa Karamazov! strigă din toată inima Kolea.
- Și veșnică amintire bietului copilaș! Adaugă cu duioșie Alioșa.
- Veșnică amintire! Rostiră băieții, repetând cuvintele lui.
- Karamazov! Răsări deodată Kolea. E adevărat ce spune religia că vom învia din morți și ne vom scula cu toții din morminte? Înseamnă că atunci o să fim iarăși împreună și o să-l vedem pe Ilușencica?
- Sigur că da, ne vom scula, și atunci ne vom povesti veseli și fericiți tot ce am făcut în viață, răspunse Alioșa cu însuflețire, deși zâmbind.
- Vai, ce frumos o să fie! Se bucură Kolea.
- Și acum, dragii mei, ajunge, să lăsăm deoparte discursurile și să mergem cu toții la praznic. Nu trebuie să vă simțiți prost fiindc-o să mâncăm plăcinte. Este o veche datină pe care am apucat-o din moși strămoși și care, să știți, are și partea ei bună, spuse râzând Aleoșa. Hai să mergem! Mână în mână!
- Mereu vom merge așa, toată viața, mână în mână. Urra, trăiască Aleoșa Karamazov! strigă din nou Kolea, și glasurile tuturor copiilor se îngemănară într-o izbucnire de entuziasm."
Dostoievski - Finalul romanului Fraţii Karamazov.