Iată ce dialog s-a născut pornind de la textul meu precedent despre
caracter:
luni, 24 noiembrie 2014
Mă tot
întreb și nu mă dumiresc nicicum ce înseamnă caracter. Așa că
scriu terapeutic ca să încerc să mă lămuresc. Cred că sunt
singurul om care nu înțelege acest termen. Nu cred că am caracter
și cred că până și cei ce nu au caracter înțeleg măcar
noțiunea. Eu nu. Eu nu am și nu înțeleg nimic din caracter. Ce
îmi inspiră acest cuvânt când este pronunțat? Să fii și să
rămâi fidel unui principiu, unei idei sau unui om. Nu m-am simțit
niciodată în stare de așa ceva. Dacă aș fi rău, și sunt, aș
observa că fundamentaliştii religioși ce comit atentate
teroriste cu "autoritate divină" se încadrează perfect
profilului oamenilor de mare caracter, martiri, oameni cu "coloană
vertebrală". Eu azi sunt creștin ortodox, mâine catolic,
poimâine ateu. Dacă aș petrece destul timp cu budişti m-aş
prinde și cu ei în joc. Cred că sunt un etern explorator. Nu
vreau să mă opresc și nici dacă vreau nu știu cum pentru că de
câte ori vrei să te oprești trebuie să renunți la ceva...Pentru
mine a te opri, a te așeza, a te fixa, a te liniști (liniștea pe
care o caută atât de mulți oameni) este compromisul suprem. Iadul
și raiul sunt fixare. Beethoven e compozitorul meu preferat dar aș
înnebuni dacă aș asculta numai Beethoven. Îl apreciez din ce în
ce mai mult tocmai în lumina explorărilor mele continue. Mulți
constată lipsa mea de caracter de câte ori fac ceva sau iau o
decizie care nu se mai potrivește cu schema lor despre mine sau nu
se mai potrivește nici măcar cu cine credeam eu că sunt poate
chiar cu o zi în urmă. Asta nu înseamnă că schimbările
neașteptate de "rută" din explorările mele sunt
dezarticulate sau fără motiv. Doar că nu pot să nu observ cum
oamenii ar da orice pentru a scăpa de incertitudine, deși poate
cea mai înțeleaptă, mai realistă și mai "de bun simț"
vorbă rostită vreodată este cea a lui Socrate: eu știu că nu
știu nimic..."Cunoaște-te pe tine însuți" oare se
referă la a afla cine ești și gata sau la a nu ști niciodată
cine ești pentru că ești o ființă vie în continuă
devenire?...
Rufin
Liban: Pârjol sigur a votat cu Ponta - așa din răspăr,
caterincă și psihoterapie - și acum lăcrimează cu un Ciuc sub
nas, în compania singurului prieten care i-a mai rămas după
afurisitul ăla de vot: Socrate. Sau cum zicea că-l cheamă.
November
25 at 11:36am
Lucian
Hişu: Ai crezut că mă provoci, Ovidiu? Ştii bine că
înrădăcinarea (fixarea cum îi spui tu) îmi provoacă fiori de-a
lungul minţii şi de-a latul sufletului. Ea, înrădăcinarea, nu e
o chestie naturală, e creată artificial pentru îndobitocirea
maselor. Nu zic că n-ar fi bună pe timp scurt pentru odihna
spiritelor mai puţin rezistente...dar pe termen lung e generatoare
de monştri mai mari decât somnul raţiunii sau al conştiinţei
(cele două n-au nimic de-a face una cu alta; nu se exclud, dar nici
nu se autoimpun reciproc). Revin. A fost creată, iar omul, în marea
lui comoditate combinată cu alte defecte mai mari dar pe care le vom
dezbate live, a acceptat-o. Totuşi cred că fără un strop de
înrădăcinare, din când în când, nu apucăm să aprofundăm
anumite concepte. Sunt singurele care trebuie aprofundate. Mai ales
în artă de orice fel ar fi. În religie conceptele sunt cele
periculoase. Conceptele şi ritualurile de înrădăcinare (am vrut
să spun "tâmpire") definitivă sunt cele mai periculoase
pentru că ele dau dependenţă prin obişnuirea creierului de a
lipsi de la funcţia sa primordială: Gândirea. Şi totuşi:... de
dragul discuţiei... Cum rămâne cu căsătoria? Nu e tot o formă
de înrădăcinare-fixare? Sau asta nu se pune, dezrădăcinatule?
November
25 at 2:20pm
Lucian
Hişu: Pârjol votează cu Poanta / cu ponta votează Toanta (scuze,
"n-am găsit altă rimă")
November
25 at 2:39pm
Ovidiu
Pârjol: Căsătoria e o formă de înrădăcinare ca oricare alta în
masura în care o duci mai departe şi dacă vezi că nu mai merge.
Atâta timp cât ştii de ce stai mult sau puţin undeva şi ştii
dacă pleci de ce pleci, atunci nu e o formă de înrădăcinare.
Înrădăcinare e când minţi spunând că merge ceva ce nu merge,
când eviţi să constaţi evidenţa şi te autoamăgeşti făcând
din minciună o mare virtute şi asta de dragul conduitei sociale sau
a "statusului" sau chiar pentru vreo răsplată pe lumea
ailaltă (pentru ce oare? pentru caracter şi perseverenţă sau
pentru minciună?)...
November
25 at 3:11pm
Lucian
Hişu: Atunci practic minciuna e cauza înrădăcinării, nu
caracterul. Nu prezenţa sau absenţa caracterului e problema, ci
instituţionalizarea minciunii, ridicarea ei la rang de postulat
absolut.
November
25 at 3:40pm
Ovidiu
Pârjol: Păi depinde ce se înţelege prin caracter. În general se
înţelege un fel de Ţepeş fără discernământ care e pur şi dur
şi taie tot ce prinde. Nu e Ţepeş candidatul ideal în ochii
noştri (deşi ştim despre el doar ce a rămas, dar nu ştim şi nu
avem de unde şti dacă toţi cei de sub el s-au simţit aşa bine
cum visăm noi că ne-am simţi sub domnia lui, mai ales că a fost
un "dictator")?
November
25 at 8:00pm
Lucian
Hişu: Nu găsim pe cineva să ne combată pe amândoi? Eu nu te pot
combate decât dacă aş vrea neapărat să fiu contra. Asta nu-i
frumos. Cum să spun ceva în ce nu cred? Şi doar să aduc nişte
argumente care să sublinieze argumentele tale nu are farmec decât
live, de dragul discuţiei şi nu al argumentului. Acesta a fost
motivul pentru care am scris comentariul aici: am sperat să mai
intre cineva să ne combată, dar se pare că prietenii doar se
distrează în spate. În background.
November
25 at 8:19pm
Ovidiu
Pârjol: Avem un psihanalist mai sus care nu combate nimic (sau nu
pricep eu), dar s-a prins deja din câteva rânduri despre caracter
(sau despre te miri ce) cu cine am votat, care e filosoful meu
preferat şi ce bere beau. Are o siguranţă de sine demnă de vreo
"autoritate bisericească" deţinătoare de mari adevăruri
ascunse nouă muritorilor de rând. "M-a ginit" la fix.
November
25 at 8:11pm
Lucian
Hişu: Ăsta e rostul "pisihanaliştilor" (am pus ghilimele
ca să nu priceapă alţii altceva că te miri ce iasă după). Acum
am să te deconspir. "Alo, domnu', maestru' Pârjol preferă
vinu'. Ăla alb dacă se poate." Acum să vedem ce deducţii se
fac...Îţi dai seama ce interesant: un muzician-filozof care votează
poante şi bea vin...
November
25 at 8:17pm
Ovidiu
Pârjol: Acum serios: sunt tot mai şocat de siguranţa greţoasă de
sine a oamenilor (nu văd unul să aibă îndoieli; mi-ar câştiga,
paradoxal, încrederea doar pentru că ezită). Am votat Iohannis,
dar entuziasmul şi/sau ura generate de aceste alegeri prezidenţiale
mi se par foarte suspecte. Oamenii se comportă de parcă le-ar păsa
cu adevărat, deşi eu nu pot nicicum să-mi scot din minte NEPĂSAREA
CRUNTĂ DE O NESIMŢIRE STRIGĂTOARE LA CER de la referendumul din
2012!
November
25 at 8:34pm
Lucian
Hişu: Păi aproape despre asta e vorba şi acum. Despre nepăsare.
Degeaba vin toţi cu afirmaţii: "am votat iohannis pentru că
sper" (ţi-am spus de ce le scriu cu literă mică numele). Clar
ai votat pentru că speri indiferent dacă ai votat ponta sau
iohannis. Dar marea masă a votat iohannis doar ca soluţie anti
ponta. Eu recunosc: 60% din votul meu a fost speranţă, restul a
fost anti ceva. Deci nu ne-a păsat ce vine, atâta timp cât nu vine
ăla. Asta e nepăsare la extrem îmbrăcată în costum Armani. Ştii
ce m-a dezgustat cel mai tare la psdeu în campania asta? Implicarea
bisericii. Dar ştii ce m-a dezgustat şi mai tare? Acceptul
bisericii. Dacă în România secolului 21 se mai poate marja pe: "nu
vă trădaţi credinţa"... Chiar mai contează ce fel de
creştin eşti? Chiar mai contează ce fel de religie adopţi? Cred
că religia ar trebui să fie obligatorie, dar prin rotaţie: un an
budist, un an catolic, un an musulman, un an ortodox... etc, etc. Şi
obligatoriu ultimul an din ciclu să fim obligaţi să îmbrăţişăm
religia aborigenilor din Australia. Poate am învăţa un pic de
toleranţă.
November
25 at 8:42pm
Cătălina
Ghemeș: Chestia cu religia obligatorie prin rotaţie e genială!
Cred că după un ciclu din ăsta de religii ar rezulta cei mai
complecşi şi mai compleţi indivizi. Chiar am putea să adăugăm
şi un an de ateism argumentat. Scuzaţi că m-am bagat, dar chiar
mi-a plăcut!
November
25 at 9:33pm
Lucian
Hişu: Şi ateismul e o religie. Şi chiar cred că e cea mai
tolerantă religie dintre toate. Adică dacă nu are obiectul
adulaţiei nu poate fi religie? Că zei centrali are: cunoaşterea şi
îndoiala.
November
25 at 9:44pm
Ovidiu
Pârjol: Nu cred că ateismul este religie pentru că diferenţa
fundamentală şi ireconciliabilă dintre religie şi ateism (şi
care pentru mine le face să nu poată sta sub acelaşi termen
"umbrelă") este metoda cunoaşterii, cum ajungi la orice
formă de cunoaştere. În religie cunoaşterea este prin revelaţie,
în ateism cunoaşterea este acel proces laborios care implică
raţiunea omului, experimentul, supunerea oricărei afirmaţii la o
critică severă din partea celorlalţi oameni, critică bazată pe
argumente, pe confruntarea viziunilor şi opiniilor, şi astfel
afirmaţia este validată sau nu (şi se poate reveni asupra ei ori
de câte ori există un nou contraargument). În ateism îţi asumi
afirmaţiile şi eşti deschis confruntărilor nu fugi ca în religie
ascunzându-te după "autoritatea divină". În acest sens
religia nici nu are cum să stea la vreo masă de vorbă pentru că
ea nu dialoghează, nu are cultul real al dialogului şi al
libertăţii şi autonomiei conştiinţei (decât ca tactică de
manipulare intelectuală, adică mai pe româneşte: libertatea e
numai pentru a-i "duce cu vorba" pe intelectuali), ea
afirmă ceva şi apoi impune prin autoritate divină şi dacă ai
ceva de obiectat ţi se spune că te aşteaptă vreo formă de
pedeapsă veşnică (eu ca om rău tot nu mi-aş putea imagina să
pedepsesc pe cineva veşnic; din sete de răzbunare poate aş pedepsi
în termeni de sute, mii de ani, zeci de mii de ani, dar nu veşnic,
până şi de răzbunare te mai plictiseşti totuşi!). Adică:
faceţi voia Domnului că altfel vă ia mama dracului!
November
26 at 12:19am
Rufin
Liban: Pârjol a votat cu Iohannis - așa din principialitate, bun
gust și höhe Weltanschauung - surîde acum înconjurat de prieteni,
cu un Château Canon-La Gaffelière în față,
vine parcă și ceva mireasmă de Smoker's Haven, o mazurcă
executată lejer...Doar Socrate lipsește. N-a mai venit...
November
26 at 8:43am
Rufin
Liban: Și Cătălina, de ce să ne limităm la rulajul anual al
confesiunilor, n-am discrimina oare celelalte sectoare, n-am fi
incorecți politic? Bunăoară, n-ar fi more open mind un an de
heterosexualitate, unul de metro, altul de bi, următorul de homo, și
chiar să adăugăm la finiș unul de trans, firește, bine
argumentată? Gîndește-te numai la ce grad de complexitate și de
completitudine am ajunge atunci! I-am tăia respirația pînă și
lui Karl Popper...
November
26 at 9:20am
Ovidiu
Pârjol: Primul comentariu e cuțit în față, al doilea e cuțit în
spate. Ceva de genul: hai zi că așa îţi place!
November
26 at 9:23am
Ovidiu
Pârjol: Nu mai "poa" să zică omul ceva (adevăr sau
minciună) că imediat sar pe el psihanaliştii de serviciu și arată
că "ştie iei" că ăsta sigur minte de îngheață apele.
S-a născut o nouă specie (sau pentru mine e nouă):
"dezautentificatorii". Și nu iartă nimic!
November
26 at 9:35am
Rufin
Liban: Am glumit, îți dai seama. Cert e că și mie siguranța
euforică de-acum plus nesimțirea, vorba ta, din 2012, îmi dau
fiori. Par din același film...al nepăsării.
November
26 at 9:36am
Rufin
Liban: ...și, și mai cert e că a schița acum orice soi de
prudență, de moderație, a fi încă interogativ, a șovăi să
zicem, înseamnă a rămîne cam stingher printre "ai tăi",
"comunistul", "teleormăneanul", hrebenciucul"
grupului; degeaba vrei să te sustragi hermeneuticii lor electorale,
să imprimi dialogului alte orizonturi, să zgîndări alte
sensibilități. Degeaba. Rămîi în final cu Ciucu și cu Socrate.
November
26 at 10:45am
November
26 at 11:00am
Ovidiu
Pârjol: Nu mi-am dat seama că ai glumit. Nu am avut rafinamentul
necesar. Cred însă în continuare că gluma a fost una
"dezautentificatoare". Cu stilul ăsta au încercat şi
alţii să mă obişnuiască dar tot nu pot să mă obişnuiesc şi
nici nu vreau şi nici nu aş şti cum.
November
26 at 12:06pm
Rufin
Liban: Chiar nu mi-am dorit asta. M-am gîndit mai degrabă la o
apreciere consensuală care, trasă într-o glazură așa mai ludică,
să fie mai ușor...suportabilă. Pentru amîndoi.
November
26 at 12:24pm
Ovidiu
Pârjol: Cât despre "rotaţie": cred că religia sau
ateismul ţin de opţiune, dar NU cred că orientarea sexuală ţine
de opţiune. Nu îmi pot imagina (eu cel puţin nu sunt în stare
nicicum) cum te poţi convinge să încerci altceva din punct de
vedere al orientării sexuale. Adică nu văd cum pot să-mi placă
femeile şi dintr-o dată sa nu-mi mai vină să vomit când mă
gândesc la un act sexual cu un bărbat, sau cum ar fi să fiu eu
femeie şi altul bărbatul. Pur şi simplu e un efort de imaginaţie
mult prea mare. Cred că trebuie să ai nişte impulsuri prezente
latent în tine cărora te hotărăşti să le dai curs. Prin urmare
nu cred că se compară opţiunea religioasă cu "opţiunea
sexuală". Iar religia "primită de acasă" nu
valorează nimic în ochii mei dacă nu e asumată la vârsta
adultului. "De ce ţii post? Păi aşa ne-am pomenit noi de când
ne ştim." Asta e credinţa "strămoşească" pe care
nu dau nici doi bani pentru că e redusă la nivelul
"obiceiurilor"...e religie "pavloviană"...Consider
că trebuie imprimate unui copil prin educaţie DOAR principiile
moralităţii general-valabile în orice cultură sau civilizaţie,
adică tot ce ţine de încălcarea libertăţii fizice şi mentale a
aproapelui: să nu comiţi furt (că doar nu vrei sa fii furat, iar
dacă vrei atunci nu mai eşti furat, ci dai tu de bună voie),
crimă, violentă fizică, viol, etc...Religia ţine de opţiune
asumată în cunoştinţă de cauză. Prin urmare vrei catehizare
ortodoxă? Du-te la parohie şi cere! Nu obliga ortodocşii
nepracticanţi (adică cei care ţin doar de statistică) să fie
catehizaţi prin ora de religie. Fă oră de istoria religiilor şi
fă-o ştiinţific nu cu poveşti pentru "preacuvioşi" şi
făcând o mare virtute din a şti crezul pe de rost.
November
26 at 12:31pm
Ovidiu
Pârjol: Oricum mi-a plăcut accentul pe "bine argumentată"
November
26 at 12:32pm
Ovidiu
Pârjol: Şi sunt de acord că prin "corectitudinea politică"
sunt permise tot felul de abuzuri, dar asta nu înseamnă că nu
există şi abuzul argumentului "majoritaţii ortodoxe"
care nu valorează nimic în condiţiile în care religia ortodoxă
devine studiu obligatoriu. Nicicum nu reuşesc să concep scenariul
corigenţei (de altfel posibil) la religie. Adică: băi ortodocşilor
care nu mai daţi pe la biserică, ia luaţi voi nişte cateheză că
altfel vă ia mama dracului! Scoateţi o foaie de hârtie că vă
sparg acum cu notele în catalog!
November
26 at 12:39pm
Ovidiu
Pârjol: Adică sinceritatea e greu de suportat pentru că a ajuns
prea des curva tuturor? Asta e, eu rămân cu curva!
November
26 at 12:46pm
Ovidiu
Pârjol: "Glazură ludică"? Eu am perceput-o ca pe un
sarcasm departe de a fi "consensual". Asta e. Atât am
putut deocamdată. Şi atât ai putut tu. E în regulă. Mă bucur că
nu ai fost genul "dau şi fug".
November
26 at 12:53pm
Ovidiu
Pârjol: Bine ai zis: "hermeneutică electorală". Sunt
oameni care vor să deschidă toate ușile cu aceeași cheie, nu
contează dacă la unele mai pun și niţică dinamită!
November
26 at 1:27pm
George
Muntean: Îţi zic eu ce înseamnă să ai caracter: să trăieşti
simpu şi armonios, să fii înainte ca să ai, să oferi înainte să
primeşti, să trăieşti întru sau cu Onoare cu capul sus toată
viaţa, indiferent de kkturile care te încearcă (şi care nu
interesează pe nimeni oricum), să lupţi nu să suporţi, să
înveţi experimentând încontinuu, să cânţi şi să dansezi. Nu
crezi? Te rog să cercetezi.
November
26 at 4:27pm
Ovidiu
Pârjol: Da...oricum nu mă simt în stare...
November
26 at 3:30pm
Rufin
Liban: Vezi tu, în talciocul post-modernității, unde toate-s
mărfuri, dumnezeii oamenilor sunt și ei scoși pe tarabă, la
vînzare. Aici omul găsește tot ce-i poftește inima; identități,
origini, istorii, biografii, tradiții, sex, toate la alegere. Pentru
prima oară în istorie poate fi ceea ce vrea mușchiu lui să fie.
Totul s-a transformat în ofertă culturală. În această logică a
relativismului post-modernist putem rula deopotrivă religii,
orientări sexuale, identități. Nu Dumnezeu ne alege pe noi, ci noi
ne alegem dumnezeii. Dar cum să crezi într-un dumnezeu pe care tu-l
alegi, nu el pe tine? Într-un dumnezeu de buzunar? Într-unul pe
care de fapt tu-l salvezi, nu el pe tine? Doar cînd ești tu cel
ales, de neam, de părinți, de o tradiție, de limbă, de Dumnezeu,
poți căpăta un contur, un chip, poți fi identificat și
salvat/mîntuit ca atare. Tocmai pentru că nu-ți ești propriul tău
dumnezeu. Dar cum poți gîndi altfel, cînd tu însuți știi că
frumusețea muzicii stă în alegerile ei, iar nu în ale tale. Te
desfășori creativ în interiorul unui dat, al unui canon, al unei
dogme. Înăuntrul unei partituri. Te-ai așezat cumințel într-o
tradiție verificată, poți glosa. Un cogitator ar spune că-i
plictisitor; dar tu ȘTII că-i dumnezeiesc. Și noi, de asemenea.
November
26 at 4:48pm
Ovidiu
Pârjol: Eu cred că alegerea e reciprocă. Poate e desincronizată,
dar până la urmă nu pot fi manipulat până la capăt să-l iubesc
pe Brahms. Dacă nu îl revăd în fiecare zi proaspăt de parcă nu
l-am cunoscut în viața mea și nu îl tot "re-cunosc"
atunci tradiția e moarte sigură. Și încă nu m-am plictisit de el
și e puțin probabil să mă plictisesc vreodată...Mă bucur de el
ca de un prieten pe care îl văd în fiecare zi și tot mă bucur la
nesfârșit...
November
26 at 5:09pm
Lucian
Hişu: Caracter înseamnă să trăieşti simplu şi armonios? Simplu
în comparaţie cu ce? În armonie cu ce? Caracter înseamnă să
trăieşti întru sau cu onoare? Păi aşa trăiesc şi fanaticii
religioşi (sau nu doar religioşi) care se sinucid în atacuri
teroriste. Şi de fapt despre asta era vorba: dacă asta înseamnă
caracter... mulţumesc dar prefer fără. Să lupt? De ce să lupt?
Nu se pot rezolva toate diferendele discutând? Ba da. Se pot rezolva
cu condiţia să nu intervină partizanatul absurd, fanatismul...
Atunci de ce să aleg lupta? Pot să plec, pur şi simplu,
conservându-mi energia pentru lucruri care merită cu adevărat
pentru mine, nu pentru alţii. Ultima parte îmi place... să cânţi
şi să dansezi, dar ai uitat poezia, pictura, sculptura,
matematica... sau cineva crede că matematica, fizica sau chimia nu
pot fi o formă de artă?
November
26 at 5:10pm
Ovidiu
Pârjol: Da. Nu știu ce știu, dar în orice caz știu că
teroristul cu o bombă în brațe ŞTIE (cu siguranța "autorității
divine") că face ceva bun și că pleacă de aici direct în
rai ca un erou, martir. Autoritatea unei tradiții sau a unui cult
naște monștri. Ivan Karamazov spune că fără Dumnezeu totul e
posibil. Eu întreb: Ce nu e posibil în numele Domnului?!...
November
26 at 5:21pm
Lucian
Hişu: Nu cred că omul „poate fi ce vrea muşchiu’ lui”. Omul
are două opţiuni mari cu câteva variaţii: poate fi om sau poate
fi OM. Poate fi „pramatie” (e cam tare cuvântul, dar l-am
folosit special pentru a sublinia ideea) sau poate fi OM. Poate fi
CINE vrea el să fie dar asta doar de la distanţă; în momentul în
care te apropii de el vezi imediat cine e cu adevărat sau măcar îţi
poţi face o idee cine ar fi cu adevărat. Îl poţi cumpăra pe
Allah sau pe Iehova de la tarabă, dar îi poţi susţine? Îl
salvezi ca să ce? Să-l îngropi mai pompos. Nu cred că despre
salvarea lui Dumnezeu e vorba, ci despre autosalvare. Asta a
exploatat biserica mii de ani: frica de moarte definitivă. Cred că
mintea umană nu e pregătită, nici nu e construită măcar, să
înţeleagă noţiunea „definitiv”, darămite „moarte
definitivă” şi pe golul acesta omul a creat religia. Iar biserica
a exploatat această teamă. Încercând să gândesc nu cred că
religia e de vină. Ce a făcut omul când s-a temut de întuneric? A
descoperit focul, apoi electricitatea şi, apoi, a inventat becul.
Şi-a creat lumină. Apoi unii s-au trezit să-i vândă lumina. Aşa
şi cu trăsnetul… La fel a fost şi cu moartea. S-a temut de ea
(cine nu s-ar teme pus în faţa unei astfel de perspective? Nu
vorbesc de curajoşii care nu simt fiorul morţii. Întrebaţi-l pe
unul care nu se temea, iar acum e într-o fază terminală). Deci…
s-a temut de moarte, a descoperit speranţa, apoi religia şi a
inventat biserica… Unii s-au gândit să exploateze asta şi au
reuşit. Prea bine, de altfel. Ce trebuie să ne unească în iubire,
de Dumnezeu, de semeni, de bine şi frumos, ne-a învrăjbit. Pentru
că religia e o utopie atunci când ajunge în mâna inventatorului
său. E bine să crezi, e foarte bine să poţi să crezi, dar să nu
crezi că tot ce zboară se mănâncă.
November
26 at 5:45pm
Ovidiu
Pârjol: În sfârşit începe să-mi placă facebook-ul (nu
facebook-ul e rău sau stupid, ci modul în care îl folosim noi)! Se
poate din an în paşte dialoga şi în acest mediu, dacă trecem
peste fiţe şi nazuri de tot felul. Iată deja nişte idei,
reflecţii, opinii, olecuţă de comunicare "verbală"
articulată în propoziţii. Deci se poate nu doar să bântuim
paginile ca nişte fantome, ci să şi comunicăm fără pretenţii,
nu telepatic sau "în duh" sau doar prin "like"-uri,
ci măcar aşa omeneşte până una alta.
November
26 at 6:04pm
Rufin
Liban: Dimineața de azi e împrospătarea zilei de ieri, cu
corecturile de rigoare bineînțeles ("ajungă zilei răutatea
ei", nu?), nu-i o nouă creație, ci aceeași transfigurată în
ochiul de lumină al unei noi zile. Ca Brahms acela vechi dar mereu
proaspăt prin tine. E chiar definiția tradiției, depositum
juvenescens - un tezaur care întinerește (Irineu de Lyon). Nu
autoritatea unei Tradiții naște monștri, ci falsificările ei. E
și normal că se ucide în numele lui dumnezeu din moment ce omul
și-a tras dumnezeu după chipul și asemănarea lui. Și asta-i nu-i
Tradiție, ci ieșire din ea. În creștinism se spune că Tradiția
e memoria Duhului Sfînt. N-are de-a face cu rutina tălîmbă a
omului, ci cu cinematica suplă a lui Dumnezeu.
November
26 at 6:07pm
Lucian
Hişu: Asta, cu comunicatul, nu cred ca ţine de fb, sau de twiter,
sau de yahoo... asta ţine de oameni... dacă se gasesc e ok. dacă
nu... se mai caută.
November
26 at 6:07pm
Lucian
Hişu: Dacă frumuseţea muzicii stă în alegerile ei de ce aceeaşi
bucată poate fi frumoasă sau urâtă când e interpretată de doi
instrumentişti diferiţi? Oare nu alegerile lor îi schimbă forma?
Sau dacă nu forma măcar scopul?
November
26 at 6:11pm
Ovidiu
Pârjol: Păi aici e trist: eu văd cum religiile (inclusiv
ortodoxia) mustesc de antropomorfism. Apoi afirmă antropomorfismul
ca "memorie" a Duhului Sfânt (trebuie să ai tu memoria
Duhului ca să poţi vorbi despre ea, deci vorbesc vorbire, dar pe de
altă parte nu pot să o caut neasumat şi manipulat, nu cred că
Dumnezeu ar vrea asta, sau dacă vrea atunci să fie sănătos...şi
nu pot să caut acolo unde totul PUTE a antropomorfism mai evident ca
lumina zilei încât şi un copil căruia nu i se dă peste gură
când pune anumite întrebări şi-ar da seama într-o clipită) şi
cu asta şansele de a te mai întâlni cu Dumnezeu (dacă există) în
biserică sunt aproape de zero (ca să fiu finuţ). Nu există niciun
criteriu de a înţelege ce se întâmplă cu tine pentru că eşti
îngropat în canoane din clipa în care ai păşit înăuntru. Eu nu
aşa l-am înţeles pe Brahms (atât cât cred eu că înţeleg, dacă
înţeleg ceva măcar din el). Dacă trăiam în şcoala muzicală ce
am trăit în biserică nu aş fi ajuns muzician niciodată, asta e
clar ca lumina zilei. Accentuez totuşi: ieşirile AUTORITARE din
tradiţie nasc monştri, nu ieşirile personale, deviaţii păstrate
doar pentru sine în intimitate, fără pretenţii de impunere în
tot universul prin manipulare, forţă şi exploatarea fricii!
November
26 at 6:32pm
Lucian
Hişu: Şi ca să încerc sa-i răspund şi lui Ovidiu: ateismul este
religie. Sau ar trebui să fie religia Întrebării. Religia căutării
răspunsului. Nici nu contează dacă răspunsul e cel dorit, ci dacă
e cel adevărat. Iar supremul exerciţiu de „credinţă” ar fi
asumarea răspunsului chiar dacă nu e cel aşteptat. Ateismul e
religie atâta timp cât slujeşte motivele pentru care a fost
descoperită religia: de a alunga frica. De a face să dispară teama
de orice, oricât de ancestrală ar fi ea, dar nu prin explicaţii
puerile sau absolute, ci prin studiu, prin îndoială asupra
răspunsului primit şi verificarea şi răsverificarea lui şi, mai
ales, prin noile întrebări iscate de acel răspuns. De aceea am zis
că ateismul este o religie
November
26 at 6:40pm
Ovidiu
Pârjol: Definiţia lui Irineu de Lyon e superbă, şi nu doar
superbă ci şi foarte precisă. Cred că Sfinţii Părinţi sunt
nişte autori foarte valoroşi indiferent dacă eşti credincios sau
ateu. Din păcate totdeauna în istorie "câştigătorii"
se simt datori să îngroape în uitare sau chiar să ardă tot ce a
fost înaintea lor, fără pic de discernământ. Cred că asta e
lipsa cea mai mare a lumii. Nu lipsa iubirii sau a sensului e prima
şi cea mai gravă dintre lipsurile acestei lumi (deşi sunt şi ele
foarte grave), ci lipsa DISCERNĂMÂNTULUI! Fără discernământ
cade şi cea mai argumentată şi mai solidă construcţie, cade şi
iubirea, cade şi adevărul, cade tot şi cade într-un mod atât de
previzibil şi de implacabil încât începe să-ţi pară rău că
există ceva, orice, încât vrei să nu mai fie nimic nici măcar
existibil, apăi să şi existe. Discernământul e sarea fără de
care poţi să-mi dai şi cea mai bună mâncare că tot degeaba...
November
26 at 6:48pm
Rufin
Liban: Aici sunt de acord. Uite o carte formidabilă care poate ușura
chinurile noastre:
Faros, Filotheu, pr.
Omul fără chip.
Înstrăinarea ethosului creştin
November
26 at 6:51pm
Ovidiu
Pârjol: Mi-o comand chiar acum pentru că deduc din prezentarea ei
că nu e pentru "căldicei" (deşi poate e măcar pentru
"nehotărâţi")
November
26 at 7:06pm
Ovidiu
Pârjol: În orice caz îmi plac ateii (nu cei care sunt atei din
"bravură" şi aroganţă) din ce în ce mai mult. Cred că
ori au dreptate, ori cel puţin sunt o foarte bună metodă de
"cunoaştere apofatică" (adică ce nu este Dumnezeu, dacă
am înţeles eu bine termenul). Aşa cum recomand oricărui ateu
serios să citească nişte Maxim Mărturisitorul pentru "rafinarea
spiritului" (în înţelesul metaforic al ateilor, oricum cel
puţin ortodocşii folosesc, văd că, mai mult termenul "duh")...
November
26 at 7:16pm
Rufin
Liban: Tare mă bucur, e artilerie grea acolo.
November
26 at 7:16pm
Rufin
Liban: Ştii, primii creștini erau acuzați de statul roman
de...ateism.
November
26 at 7:22pm
Cătălina
Ghemeș: Hop şi eu la spartul târgului! Rufin, eu nu înţelegeam
"rotaţia" aceea ca pe o manifestare a unei opţiuni, ci ca
pe un exerciţiu de toleranţă şi o recunoaştere a faptului că
toate religiile (şi, din punctul ăsta de vedere, chiar şi ateismul
văzut ca "religie") sunt căi diferite prin care se tinde
către acelaşi tip de cunoastere.
November
27 at 12:19am
Ovidiu
Pârjol: Nu știu dacă spre același tip, dar oricum spre o formă
de cunoaștere dincolo de rutina vieții biologice și a efortului
pentru susținerea ei. Este vorba de cunoaștere pentru cunoaștere,
fără utilitate neapărat practică...
November
27 at 9:36am
Lucian
Hişu: Orice cunoaştere are o utilitate practică. Chiar dacă
aceasta e doar...spirituală.
November
27 at 10:12am
Rufin
Liban: Interesant e că s-a trecut de la "toate religiile sunt
rele" la "toate religiile sunt bune". Am înlocuit
pan-materialismul de ieri cu un pan-spiritualism, la modă azi, la
fel de dubios și de confuz. De ideologic, pot spune. Așa cum l-am
schimbat pe Iliescu cu Constantinescu, ca să folosesc (în glumă,
nb!) giumbușlucul cu "hermeneutica electorală", pomenit
mai sus. În fond n-am dat necunoașterea pe cunoaștere, ci am
înlocuit o retorică cu alta, ușor mai "elevată".
Simplificînd inevitabil noțiunile, dacă ieri era "rentabil"
materialismul, azi e cam "de prost gust". Să nu faci apel
la "istoria religiilor", să n-ai habar de Zohar, de Vede,
de Cartea tibetană a morțior, de catafatism și apofatism, de
sufism, isihasm și alte alea, evident, "căi diferite spre
același tip de cunoaștere", nu dă bine. "Mediul
cultural" s-a recalibrat din instinct, nu se mai poate lipsi de
sporul etic, estetic și filozofic pe care "religiile" îl
adaugă educației, instrucției intelectuale. Să fim serioși, e
neserios să ai pretenții culturale și să prezinți "inabilități
teologice". E cam "semidoct". Asta nu neg. Beleaua e
însă cînd treci de la Mircea Eliade la părintele Cleopa, adică
de la instrucție la angajament, de la "spiritualitate" la
"duhovnicie", de la "cultură" la "viață".
Aici nimeni nu te mai iartă. Prea mult etnicism, confesionalism,
implicare, îngustime, intoleranță, habotnicie...Cum să-l privezi,
bunăoară, pe micuțul din a doua de cunoașterea riturilor
orgiastice extrem orientale, "îndobitocindu-l" cu colinde
și "îndoctrinîndu-l" în religia bunică-sii, o babă
incultă, nespa? Cum să-l "dezinhibi" pe prichindel prin
ora de educaţie sexuală, dacă ăla la religie îi tot dă cu
"frica de Dumnezeu", cu "fecioria" și cu "e
păcat să..."? Ce icoane în școli? Mai bine dovleci, hîrci
din nailon, coarne, țapi și alte lighioane. Colinda e prea
"represivă" cînd o practici "pe bune", prea
multă încărcătură epică, prea mult "militantism".
Dar, să zicem, "neutralizată" printr-un curs de
etnografie, ar merita "studiată"... Un studiu riguros
despre iubire e clar mai "democratic", "mai digerabil"
decît iubirea pur și simplu. Aia e prea "exclusivistă",
sigur se va găsi cineva "ofensat". Sigur se va găsi vreun
ONG, vreun "cult", vreo "minoritate" care să se
simtă "exclusă", lovită în amorul propriu,
"holocaustizată". Cel mai bine e să ne convingem că
toate-s bune, că urcăm pe versanți diferiți același munte...E
igienic, pacific, corect-politic. "Studiind" tot felul de
"istorii", "autopsieri" ai propriului nostru
"cadavru", "trezorieri" ai tuturor "culturilor"
și "religiilor", cetățeni demni și illuminați ai
satului planetar, în sfîrșit ne-am atins culmile! Era prea puțin
să ne cramponăm în revelația biblică. Cam fundamentalist Duhul
Sfînt acolo: "Shema Israel, dumnezeii păgînilor sunt draci!
(Ps 95,5)". Nasol. Apoi vine unul ca Yannaras, care nu dă semne
vizibile că n-ar cunoaște "istoria religiilor",
îndoindu-se public și în scris că "religiile" ar fi
morale și bune la gust, și, sminteală mare!, negîndu-i
concomitent creștinismului calitatea de "religie"...
Atunci ce e? Nu cumva tocmai această calitate/condiție, anume de a
NU fi religie, îl face atît de nefrecventabil altfel decît ca
"religie", "spiritualitate", cultură"?
Pentru că tocmai imposibilitatea clasificării lui e ceea ce ne
"primejduiește" mai mult. Cu "religia" o mai
scoatem la capăt cumva, dar cu postul, spovedania, tăierea
poftelor, curăția gîndurilor, fecioria și ce-o mai fi pe-acolo,
am cam băgat-o pe mînecă...Nu-i prea "represiv" să fim
sănătoși? Adică români, cu istorie, cu memorie, cu bunăcuviință,
cu icoane, cu dascăli și prunci cu "frică de Dumnezeu",
iar nu indivizi interschimbabili, simple marionete planetare,
militanți fără știre ai "noii ordini" orweliene a
lumii.
November
27 at 2:04pm
Lucian
Hişu: E perfect raţionamentul, dar e sofism curat... Nu cred că a
făcut nimeni afirmaţii de genul "toate religiile sunt rele"
sau "toate religiile sunt bune". Aşa cum nu totul e gri
neexistând alb şi negru pur, nu există bine şi rău absolut.
Spuneam undeva mai sus că religia, ca şi creaţie umană,
indiferent de forma ei e un produs uman şi atât. Cu toate bunele şi
relele omului adunate în ea. Confiscarea ei şi denaturarea scopului
primar de către biserică, care de la începuturi a mers mână în
mână cu puterea politică (de fapt singura putere reală, restul
fiind aproape baliverne) a fost lucru rău. Iar "educarea"
copilului în spiritul creştin e îndoctrinare făţişă. "Doar
aia e bună, iar cealaltă e sigur rea". Afirmaţiile acestea
le-a făcut prima dată biserica. Când zic biserică mă refer la
capii culturilor respective până la preoţii de rând, şi nu la
cultul propriu-zis. Botezul ar trebui asumat şi nu impus. Unul
dintre puţinele concepte care ar trebui impuse e toleranţa, iar
vorbele de căpătâi n-ar trebui să fie nici Biblia, nici Coranul,
nici Tora ci: „ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face”
November
27 at 2:23pm
Cătălina
Ghemeș: Ştiu şi eu ce să zic?!... Mie mi se pare că pe masură
ce devii expert în isihasm, Vede şi Zohar ar trebui să fie tot mai
evident că, deşi nu suntem interschimbabili, religia mea nu e "mai
bună" decât a ta. Nu cred că problema studierii religiei în
şcoli se încadrează aici, ci la întrebarea dacă avem de-a face
cu un sistem de învăţământ laic sau religios. Ceea ce e altă
poveste.
November
27 at 2:53pm
Dan Liviu
Cernat: Subscriu la "toate religiile sunt rele" atunci când
tratează orice altceva decât planul spiritual (adică îşi bagă
coada în conduita morală şi socială a omului). În rest fiecare
pe plan "sufletesc" cu ce-l doare şi ce visuri sau
fantezii are. Libertatea de a alege a statului secular trebuie
ocrotită cu orice preţ... Atât.
November
27 at 3:20pm
Ovidiu
Pârjol: Cred că problema identităţii religioase e pusă foarte
abil în locul problemei mântuirii (care e MULT mai arzătoare în
cazul în care este Dumnezeu, ca să nu spun există că poate
primesc obiecţii). Adică fiecare religie (sau ce-o fi creştinismul
lui Yannaras văzut ca Biserică) e convinsă (mai mult sau mai puţin
făţiş) că mântuirea este la ea. Cred că e o mare provocare (de
care tuturor susţinătorilor oricărei religii sau biserici le este
mare frică, pentru că lor le place să ajute la mântuire "cu
forţa", fără să "smintească" oamenii, ciudat că
nu-i smintesc pe proşti şi pe creduli mai deloc, dar cum apare unul
care pune tot felul de întrebări, pe care dacă le pun copiii
crescuţi "creştineşte" li se dă peste gură, imediat îl
fac să simtă că nu e binevenit în casa lui Hristos) să-ţi poţi
păstra identitatea şi să fii capabil de dialog în acelaşi timp.
Era mult mai uşor înainte când aveai "blocuri" întregi
de populaţii cu aceeaşi religie, izolare geografico-politică.
Acum, vezi Doamne, se smintesc oamenii. Păi ACUM se vede ce spoială
a rămas din tradiţia "mereu întinerindă". Nimeni nu mai
înţelege nimic. Întrebat de ce faci un lucru aşa şi nu altfel nu
ştii ce să răspunzi pentru că nu ai tradiţie, ci ai reflexe.
Marea provocare este: sunt musulman, ştiu de ce sunt musulman, sunt
ortodox, ştiu de ce sunt ortodox, ştim să dialogăm având TOT
TIMPUL în vedere că omul din faţa noastră ar putea fi chiar
Hristos al nostru deghizat, sau Profetul deghizat, sau Buddha,
etc...Şi într-un fel aşa şi e: "Ce i-aţi făcut aproapelui,
Mie mi-aţi făcut" (citez inexact dar asta e ideea)...Parcă şi
văd la poarta raiului: domnu', domnu', n-aveţi identitate, nu
puteţi intra! V-aţi lăsat vrăjit de toate religiile şi de
Biserică (ca să nu primesc obiecţia lui Yannaras) şi de ateism şi
de toate culturile şi neamurile totdeodată în loc să alegeţi
Biserica, deci veţi arde în flăcările iadului, în "focul
gheenei" cum zice Hristos cel "bun şi blând"! După
criteriul identităţii Dumnezeu însuşi nu are nicio şansă să
intre în Împărăţia Cerurilor pentru că El se identifică cu
fiecare om, în fiecare ipostază a lui (afară de păcat, dar şi
acolo simte toată durerea păcatului împreună "co-pătimitor"
cu omul). "Lărgiţi inimile voastre!" nu cred că înseamnă
ca Dumnezeu să uite că e Dumnezeu, aşa cum nici omul când iubeşte
nu uită cine e, dar poate iubi pe altcineva sau pe Altcineva
deghizat sau nu...Deci problema nu e pierderea identităţii pe care
nici noi nu o mai cunoaştem. Problema este cine suntem cu adevărat
şi cum putem con-vieţui cu ceilalţi...astfel ne mântuim, dacă
există mântuire...Dacă nu, oricum tot acelaşi lucru ar trebui să
facem şi fără ameninţarea pedepselor veşnice sau promisiunea
eternelor bucurii...
November
27 at 4:16pm
Rufin
Liban: "Religia" da, e un produs uman, "urma"
efortului omului de a urca la Dumnezeu; creștinismul însă e "urma"
lăsată de Dumnezeu pe pămînt în aventura Lui de recuperare a
omului. Aici nu omul urcă, ci Domnul coboară. Cam cum zicea Blaga
în "Spațiul mioritic". "Amprenta" Lui pe pămînt
nu poartă numele de "religie" ci de "revelație",
iar creștinismul nu-i nici divin, nici uman, ci amîndouă deodată.
Adică "teandric", cum spun popii. Produsele omului,
"religiile", pot fi pline de fals, neadevăr, imoralitate,
echivoc; cele ale Domnului, nu. Dar nimic nu-i place mai mult
Domnului, zicea un iconar, decît să lucreze împreună cu omul.
Iată definiția Bisericii pe scurt; nu cea a instituției religioase
cunoscute sub același nume, pline în fapt tot de odraslele noastre
- că nu era să ne-o umple tot Domnul cu niscai extratereștri
asexuați, curăței și ascultători - ci a Bisericii cu majusculă.
Dacă nu ne mințim pe noi înșine, așa cum preabine știm s-o
facem, Biserica e mîntuitoare, dac-o facem, atunci evident că avem
parte de biserică, cu minusculă, de popii pe care-i merităm pentru
că atît am putut naște și crește, de "religie", nu de
"revelație", de "opium", nu de
"mîntuire"......................... Biserica n-a mers
"mînă în mînă de la începuturi" cu puterea politică;
în schimb, 300 și ceva de ani a fost căsăpită de ea. După care
a căutat variante de conviețuire mai mult sau mai puțin reușite,
mai mult sau mai puțin mîntuitoare. Ca noi toți.
November
27 at 4:29pm
Lucian
Hişu: A căutat cele mai interesante variante de convieţuire, e
adevărat. Şi cea mai interesantă dintre interesante a fost Rugul.
Cred că un om fără credinţă în „Dumnezeul cel coborâtor”
n-ar fi putut inventa o variantă de convieţuire mai frumoasă. E
adevărat (?) că o fi fost Biserica prigonită prin adepţii ei
pentru credinţa lor vreo 300 de ani, dar şi-a luat revanşa cu brio
în ceilalţi 1600.
November
27 at 4:39pm
Rufin
Liban: Asta-i un soi de execuție sumară. Ce să zic? Să zic că
Biserica e de fapt comuniunea sfinților și nu birokratura
bisericanilor? Că e vorba de romano-catolicism și că ortodoxia n-a
produs așa ceva? Să-l citez pe Țuțea care zicea că dacă nu
exista Inchiziția, Europa era un bordel în aer liber? Să vă
trimit la cărți serioase (o chestie de prost gust, altminteri)? Că
în ciuda păcatelor oamenilor, temeliile Bisericii nu se vor
clătina, pentru că nu șed pe om ci pe Omul-Dumnezeu, Iisus
Hristos? Să zic și eu ca părintele Arsenie Boca: "vă trebuie
preoţi mai buni? Naşteţi-i! Nu staţi cu gînduri ucigaşe
împotriva copiilor, că nu știi în calea cărui mare dar de la
Dumnezeu te-ai găsit împotrivă, și ai să dai seama. Naşteţi
copii cu gîndul să fie slujitori ai lui Dumnezeu între oameni!"
? Ce să zic, nimic nu poate sta în fața unui glonte justificat,
așa e, dar care face atîtea victime colaterale... E mai simplu așa
decît să citim Filocalia; și (mai ales) cei de acolo erau în
Biserică. Ideal ar fi fost să avem doar d-ăștia. Dar cum de la
revoluție încoace, în ceea ce privește neamul nostru, avorturile
oficiale se ridică mai sus de cifra de 23 mil., așadar o altă
Românie e la crematoriu, s-ar putea ca cei care trebuia să ne aducă
la lumină să fie scrum. Am rămas cu popa prescure, cu crinii, cu
ponții, cu cocoșii, cu hrebenciucii și cu preafericiții pe care-i
merităm.
November
27 at 7:09pm
Ovidiu
Pârjol: Da...Am observat (deşi am pus botul mult timp) că teologii
rafinaţi ştiu cum să se scoată când vine vorba de problemele
religiei sau ale bisericii şi încep să-ţi vorbească despre Duhul
Sfânt şi Biserica vie, dar apoi te cheamă tot la biserica de
piatră. Şi da, suntem şi trupuri, deci şi Biserica poate trăi în
biserica de piatră, însă poate trăi şi altundeva, oriunde, mai
ales în inimile noastre. Problema este însă că experienţele pe
care le ai la biserica de piatră sau pe altundeva sunt atât de
echivoce încât pot fi orice: imaginaţia ta, "filmele" pe
care ţi le derulezi singur prin faţa conştiinţei, Duhul, diavolul
sau orice altceva. Prin urmare ţi se dă un "canon" de
făcut (post, rugăciune) şi ţi se spune să îl faci mecanic chiar
dacă nu vezi nimic, niciun rezultat, nu se întâmplă nimic, sau
orice se întâmplă poate fi orice în imaginaţia ta (ceea ce nu e
cazul la "asceza muzicală" unde progresul este infernal de
lent dar totuşi poţi să distingi ceva şi să te orientezi şi cu
răbdare de fier poţi ajunge chiar să "CÂNŢI" măcar
din când în când). Echivocul şi antropomorfismul te pândesc în
fiecare clipă. Apoi ţi se spune: a...nu ai simţit nimic (şi nu mă
aşteptam la ceva anume, sau să am cine ştie ce viziuni cu Maica
Domnului, ci doar să "disting" ceva, orice, oricât de
"puţin", în conştiinţa mea, şi nu mă refer la imagini
şi sunete şi alte briz-briz-uri din "filmele duhovniceşti"
pe care şi le dau creştinii "evlavioşi"...), mai
încearcă vreo 50 de ani poate te vizitează Duhul...Păi aşa am
altceva mai bun de făcut cu viaţa mea (dacă tot vorbim de viaţă),
şi anume să cânt. Şi prefer imaginaţia mea muzicală, decât
nimicul penibil, repetitiv "pavlovian" al rugăciunii şi
postului. Încep să cred că oamenilor trebuie să le dai ceva de
făcut ca să intre într-o rânduială că altfel te miri ce fac.
Deşi te miri ce fac şi cei care se roagă şi postesc. Din nou
echivocul. Dar în orice caz orice le-ai spune NU-I LĂSA SUB NICIO
FORMĂ SĂ GÂNDEASCĂ! Dă-le ceva de făcut (ia mai bagă nişte
psalmi!) ca nu cumva să se trezească şi să ajungă la "fructul
oprit". Şi ştiţi ce e "fructul oprit"? Întrebarea
(curiozitatea omului, poate una din calităţile mele preferate
dintre cele ale omului)...Asta e adevărata problemă cu Adam şi
Eva, că doar păcatele sau neascultarea se iartă. Problema este: fă
orice numai NU ÎNTREBA NIMIC! Dumnezeu care dă peste gură copiilor
Lui când întreabă ceva: Taci! ("fă isihie" Cain şi-l
vei birui pe vrăjmaş!) Eu Mă revelez ţie, iar tu trebuie să
taci, taci, taci! Săracul copil se tot învârte în jurul Tatălui
său şi îl tot trage de haină: de ce? de ce? De ce nu am voie din
"fructul oprit"? De ce nu primeşti şi jertfa mea, nu doar
pe a lui Abel? Ei uite-aşa ca să te testez! Şi să vezi câte
încercări voi îngădui pentru ca tu să fii liber!...Dar Tati, în
rai nu suntem liberi? De ce sunt liber numai dacă aleg între un măr
bun şi un măr stricat ("surogat"), de ce nu sunt la fel
de liber dacă aleg între un măr bun, o pară bună, un strugure?
Taci! Nu eşti liber şi gata! Trebuie să te încerc!...Ce nu
îngăduie Dumnezeu în numele libertăţii? De parcă dacă nu
suferim ca nişte viermi toţi aici pe pământ exersându-ne
libertatea de a alege între păcat şi virtute, nu vom fi capabili
să alegem între o fericire şi alta şi alta ("din slavă în
slavă") dincolo...Cam sadic Dumnezeu ăsta! Nu El a creat
păcatul, dar El a îngăduit ca păcatul să fie existibil, ca şi
când, ştiu că mă repet, nu ar exista libertate fără alegerea
între bine şi rău. Deci visăm cu toţii la o dictatură celestă
numită Împărăţia Cerurilor, în care toţi cei ce intră fac
voia Domnului! Gata cu libertatea, dar ia suferiţi voi şi muriţi
ca nişte câini pentru ea! Ba chiar mă bag şi Eu în joc, Îl
trimit pă Fii-miu de tare ce-mi place jocul libertăţii! Decât
aşa, mai bine ateu muzician! Muzica e asceza mea şi îmi asum
efectele ei! Muzica e postul, rugăciunea mea! Altceva n-am! Îl
sfidez pe Dumnezeu cu muzica! Acolo mai disting şi eu ceva, că în
rest sunt cam în beznă şi nici nu văd măcar vreo altă lumină
de altundeva, şi în orice caz din biserică nu am primit decât
întuneric întunecat intenţionat, aşa că mi se pare că îmi
pierd timpul cu aberaţii!
November
27 at 7:41pm
Ovidiu
Pârjol: Ortodoxia a tăiat multe capete de "eretici" sub
Împăraţii Bizanţului încă din prima mie de ani! Ortodoxia a
produs victime în fosta Iugoslavie (în anii 90) unde se făceau
atentate cu "binecuvântarea" episcopilor ortodocşi
"moştenitori" ai apostolilor (biserica apostolică) prin
har primit la hirotonie! Deci nu mai daţi în catolici că sunteţi
chit! Şi sunteţi chit şi cu păgânii de după anii 300-400. Ca să
nu mai vorbim de închiderea şcolii din Atena (476?) care a băgat
toată Europa în întuneric pentru o mie de ani! Asta visează
ortodocşii: gloria de mult apusă a Bizanţului! Stat teocrat!
Biserica triumfătoare aici pe pământ! Nu mai aruncaţi toţi
morţii în curtea catolicilor că avem şi noi cât cuprinde!
November
27 at 7:49pm
Cătălina
Ghemeș: Dar ce înseamnă de fapt "voia Domnului"?
November
27 at 7:51pm
Lucian
Hişu: Nimeni nu ştie, dar toţi îşi dau cu părerea. Nimeni nu
are habar. Nu se spune: "Nedezlegate sunt căile Domnului"?
Ciudat e că unii ştiu...
November
27 at 7:55pm
Ovidiu
Pârjol: Şi da...Biserica e a sfinţilor, nu a bisericanilor
catolici, ORTODOCŞI, protestanţi, etc...Şi da...nu stă pe
instituţii pământeşti, ci cereşti. De aceea concluzia mea când
intru în biserica de piatră este că ori eu am "orbul găinii"
ori Dumnezeu a fost dat afară din biserica de piatră (în fond nu
necredincioşii L-au răstignit, nu Toma necredinciosul care cerea
dovezi, ăla a ajuns apostol chiar dacă vroia să "pună
degetul" în rană după înviere, ci capii sinagogii vechi
testamentare care erau atât de resetaţi de canoane, de lege, încât
nu L-au recunoscut pe Însuşi dătătorul legii; nu vă sună
cunoscut? legi, canoane, rânduieli...nu?...ciudat...) ori amândouă,
dar în orice caz nu mă luminează nimeni acolo şi atunci prefer să
stau în faţa pianului, sau la o bere cu un prieten (ce poate fi mai
frumos decât muzica, poezia, prietenia?...) sau cu o carte în mână,
sau la un film de artă...primesc mult mai mult de acolo...oricum
s-ar numi ce primesc...
November
27 at 8:45pm
Rufin
Liban: Ovidiu, Dumnezeu ți-a dat muzica nu ca să-L sfidezi, e un
nonsens asta. Ai la îndemînă propriul tău isihasm, psaltirionul
tău care-i pianul, asceza ta muzicală, ești deja un "sacerdot";
așteaptă de la tine propria-ți "liturghie" iar nu
respectarea prostească a unor rețete sau a unor "tehnici"
menite să-ți garanteze nu știu ce beneficii misticoide. Rețetele
au și ele rostul lor; te pot așeza într-o anumită "atmosferă",
te pot introduce într-un cadru delimitativ, dar nu reprezintă
nicidecum un fel de "tehnologie" de obținere a unor
"stări", a unor "transe". Dar ție ți-e dat să
te așezi altfel în "ambianța" lui Dumnezeu. Asta-i ceea
ce întrezărești; nu în pofida lui Dumnezeu, nici împotrivă-i,
ci cu și întru Dumnezeu. Fii cu inimă bună, ai multe daruri,
nimeni nu-ți cere încolonarea în sistem și pas de defilare. Și
da, "unii" chiar "știu căile Domnului". Că nu
ne-o lăsa Domnul chiar în beznă.
November
27 at 8:50pm
Cătălina
Ghemeș: Păi Ovidiu, tu când stai în faţa pianului faci "voia
Domnului".
November
27 at 8:48pm
Lucian
Hişu: Şi ce facem cu cei care CRED că ştiu căile Domnului? Cum
îi deosebim? Pentru că cei mulţi sunt aceştia. Ce facem cu cei
care nu cred că acestea sunt căile Domnului? Aaa, pe ăştia îi
excomunicăm, îi afurisim. Ce facem cu budiştii care nu
îmbrăţişează "căile Domnului" ştiute de unii. Îi
condamnăm veşnic la focurile iadului. La cazne eterne cu ei pentru
că şi-au permis să gândească altfel. Chiar şi catolicii, din
punctul de vedere al ortodoxiei ar trebui să ajungă în iad. Cred
că e mare înghesuială pe acolo.
November
27 at 8:54pm
Lucian
Hişu: Voia cărui Domn o face Ovidiu? A celui adevărat? Care e
acela?
November
27 at 8:55pm
Rufin
Liban: Nu știu ce să răspund, știe el mai bine, sau va ști, e
timp. Dar "muzica, poezia, prietenia, cartea, filmul bun"
pe care le invocă Ovidiu, știu că sunt mîinile întinse ale lui
Dumnezeu către noi și nu moduri de a-L evita. Așa cum par uneori.
Sau cum uneori ne place să credem.
November
27 at 9:38pm
Ovidiu
Pârjol: Păi eu asta am înțeles (dacă am înțeles ceva) inițial.
Am înțeles că mie Dumnezeu ori nu-mi vorbește deloc ori dacă a
vorbit cu mine vreodată a fost prin ce iubesc eu cel mai mult:
muzica, arta în general, oamenii faini cu care intru în contact (și
pe care nu i-am găsit în biserică)...Când colo mi se spune că e
faină liturghia cosmică eternă (Maxim Mărturisitorul), dar
trebuie (de unde a apărut cuvântul ăsta?!) să vin la liturghie la
biserică (experiență unde trebuie să suport tortura
schelălăiturilor false ale "protopsalţilor", cititul
fără pic de dicție și cu un ton care trădează clar că
cititorul nu pricepe nici măcar la nivel gramatical textul citit,
deci degeaba încerc să fac abstracție de muzică, lucru greu mie,
pentru că nici cuvintele nu se înțeleg).
November
28 at 12:29am
Ovidiu
Pârjol: Şi nu simt nevoia să mă duc până la Vatopedi şi să
învăţ greaca veche pentru a prinde şi eu o liturghie...
November
27 at 11:12pm
Ovidiu
Pârjol: Ca să nu mai vorbim că pentru mine muzica psaltică are
valorile ei când e cântată bine, dar oricât aş încerca să fiu
deschis mi se pare totuşi rudimentară (chiar dacă are un sistem
teoretic atât de rafinat) faţă de ce s-a întâmplat de la
Palestrina şi Bach încoace. Eu mor cu muzica tono-modală
occidentală de gât, asta e clar. De la Palestrina, Bach, Mozart,
Beethoven şi până la Miles Davis, Bjork, Radiohead (păi o fi
raiul tare, dar dacă Kid A nu "se mântuie" atunci e
degeaba totul)...
November
27 at 11:18pm
Cătălina
Ghemeș: Din punctul meu de vedere există un singur Domn, cel
adevărat, şi spre el conduc toate religiile, fiecare pe calea ei,
de aceea nu poate fi una mai bună decât cealaltă atâta vreme cât
duce acolo. Cum duce acolo depinde de fiecare dintre noi, de ceea ce
reuşeşte să extragă din învăţătura religiei respective ca să
se apropie de Dumnezeu, adică de Bine. De aceea bunul simţ joacă
un rol foarte important în felul în care interpretăm aceste
învăţături. În momentul în care spui "religia mea e mai
bună decât a ta", înseamnă Jihad, ceea ce nu mai poate fi
calea Domnului. Iar "voia Domnului" putem să încercăm să
o facem fiecare la locul lui, oferindu-şi lumii cea mai bună
variantă a sa. Cel cu talent, prin talentul său, cel cu învăţătură
multă, prin învăţătura sa, cel cu îndemânare, prin munca
mâinilor sale. Important este să te împaci cu religia ta în aşa
fel încât ea să te conducă înspre lucruri bune. Simplu.
November
27 at 11:22pm
Ovidiu
Pârjol: Mai trist e că nu mi-am propus să mă uit în biserică la
"ţinte uşoare", popa din parohia cutare care şi-a făcut
biserica toată în aur masiv. DAR când citesc un Savatie Baştovoi
şi văd că în "Ortodoxia pentru postmodernişti" se
exprimă cum că ultimii 3000 de ani de cultură laică (de la Grecia
antică încoace) sunt o, citez, "paradă a frustraţilor şi a
complexaţilor" atunci mă "smintesc" şi eu. Ce io să
nu mă smintesc? Am şi eu limitele mele! Sau când Rafail Noica
spune într-o conferinţă (înregistrată prin 2002) că adevărata
cultură e cultura Duhului şi că arta are ceva artificial în ea,
de unde îi vine şi numele! De parcă cultura bisericii nu e făcută
tot de mâna omului, sau ştie el că sigur Dumnezeu nu a colaborat
cu niciun artist laic. Deci dacă nu e cultura Duhului atunci e
artificială. Mă mândresc cu artificialul Beethoven! Sau când
Agapie Corbu spune că artiştii îşi imprimă patimile în operele
lor! Deci, cu alte cuvinte, nu mai ascultaţi Brahms că o să
înnebuniţi ca el sau în mod sigur o să frecventaţi bordelurile
ca el! Ce aberaţie! Când de fapt arta e ceva mai tainic decât
creatorul ei. De aceea nu vibrează doar el şi vreo doi-trei
prieteni la un artist autentic, ci o lume întreagă secole la rând
sau o veşnicie. Am dat 3 exemple dar nu sunt singurele şi chiar nu
cred că aceştia 3 pot fi numiţi "ţinte uşoare"! Aşadar
în acest moment poate să vină la mine stareţul Efrem Vatopedinul
că tot degeaba. Cât timp biserica va rămâne în închistare eu mă
retrag şi îmi văd de treburi. Că tot veni vorba, am rămas şocat
când un călugăr român de la Vatopedi (mănăstire "vârf de
lance" între mănăstirile ortodoxe, deci din nou nu vorbesc de
"ţinte uşoare") mi-a spus să am grijă la Mozart că are
însemne masonice în "Flautul fermecat". Păi şi ce mă
fac dacă unele dintre ariile mele preferate sunt exact din opera
aia?! Oare nu cumva opera respectivă e mult mai mult decât
însemnele masonice? Adică putem să ne batem joc de Dumnezeu cu
liturghiile noastre de "piaţă agroalimentară" pentru că
sunt pline de însemne creştine, dar să fim "cu mare băgare
de seamă şi discernământ" la "Flautul fermecat"!
Câtă ipocrizie de nerăbdat şi de netolerat şi de necrezut! Deci
dacă îi zici "da" lui Dumnezeu poţi să-L iei la mişto
în fiecare zi la liturghie şi să poceşti şi să terfeleşti tot
ca să nu mai rămână nimic din ea, dar dacă umbli cu însemne
masonice, deci spui "nu", atunci e clar că ai dat de
dracu' în "Flautul fermecat"! Ciudat...eu dacă aş fi
diavolul atunci bătaia mea de joc preferată ar fi liturghia. Deci
dacă nu vreţi să vă întâlniţi cu vrăjmaşul AVEŢI GRIJĂ LA
LITURGHIE! Încă una care iar m-a rupt (ce să-i faci dacă nu mă
pot abţine): aud predicată de la amvon într-o parohie în timpul
postului mare ideea că vezi Doamne cât de tare era în Rusia
secolului 19 când în postul mare se închideau filarmonicile şi
teatrele (prin ordinul ţarului). Eu şi soţia mea eram singurii
artişti prezenţi acolo şi nimeni din cei prezenţi nu erau măcar
consumatori serioşi de artă (decât poate de pe Kiss FM şi altele,
în cel mai bun caz de pe Radio România Actualităţi; oricum
consumatori ocazionali care pot trăi liniştiţi şi fără artă şi
pentru care arta e doar o „ispită permisă”, o mică „escapadă”,
o „deviere” de la drumul „adevăratei vieţi duhovniceşti”),
deci afirmaţia era irelevantă pentru ceilalţi (şi nu pare să fi
scandalizat pe nimeni în afară de noi doi, asta spune tot). Dincolo
de faptul că am primit un atac "la persoană" de la amvon,
fiind vizaţi direct doar eu şi soţia mea (amândoi pianişti), şi
dincolo de faptul că atacul s-a produs sub autoritatea predicii prin
urmare nu ne puteam apăra decât dacă ne făceam de pomină oprind
foarte dur predica făcând vreo scenă urâtă, ceea ce nu am fost
în stare să facem, ideea respectivă arată limpede că arta e
văzută de prea mulţi, de MULT PREA MULŢI "oameni ai lui
Dumnezeu" ca o formă de "entertainment", de
"distracţie" (abia acum înţeleg pe pielea mea ce scria
la intrarea în liceul meu din Bucureşti, actualmente Colegiul
Naţional de Arte „Dinu Lipatti”, anume un citat din Lipatti:
„Muzica este un lucru grav”; l-or fi luat şi pe Lipatti unii la
mişto de a zis asta). Adică ce fac ăştia de fapt?! Gâdilă şi
ei nişte clape acolo, vrăjeală! Şi pe noi nu scria Marius Moga,
că atunci poate nu m-aş fi atacat, deşi te miri ce "păsuri"
îşi mai spune vreo unul "pe bune" săracul pe vreo manea
sau house, nu se ştie niciodată cum o fi vorbind Dumnezeu cu
manelarii...Aşa că eu nu am nicio "mustrare de conştiinţă"
şi nicio "apăsare" să cânt oricând fără să-mi pese
dacă e post sau nu şi o voi face pe veci amin! Sau alta: binele
făcut de alţii, adică nu de ortodocşii "practicanţi",
nu are valoare în veşnicie (adică dacă dezbrăcăm această
"teologie înaltă" de hainele-i bine croite constatăm că
e vorba doar de o "savantă boroboaţă": băieţi, staţi
liniştiţi că binele făcut de alţii nu se pune!), pentru că noi
nu trebuie doar să facem bine, ci trebuie să ne sfinţim viaţa. De
tare ce ne-o "sfinţim" nu mai vedem binele făcut de
alţii! Păi dacă e bine cu adevărat atunci are valoare în
veşnicie pentru că binele are valoare în veşnicie prin definiţie
altfel nu ar fi bine, ar fi rău! Binele e valoros prin el însuşi,
nu are nevoie de "sfinţiri"! Şi de unde ştim noi aşa
sigur cât preţ pune Hristos pe un pahar cu apă dat de un musulman
unui hindus, sau de un ateu unui creştin?!?!?! Pe viitor mă voi
menaja de la a auzi predici de felul ăsta, lăsându-i pe Beethoven,
Steinhardt ("bunicuţul meu spiritual" şi singurul creştin
recent care să-mi placă indiferent dacă aş fi ateu sau credincios
şi singurul care admite că de fapt credem într-un Dumnezeu care
s-ar putea să nu existe şi tocmai ăsta e "pariul"...e la
ani lumină de siguranţa "smerito-arogantă" de doi lei a
prea multora care pretind nu doar că ştiu voia lui Dumnezeu în
ce-i priveşte pe ei personal, ci şi în privinţa altora; şi
da...nu ne lasă Dumnezeu, dar cred că dacă ştie cineva voia
Domnului apăi ăla e de-o nesiguranţă pe el încât nici prin cap
nu-i va trece să ia tonul impunerii binelui cu forţa când îţi
comunică ceva, şi nici nu va îndrăzni, ca om cu „frică de
Dumnezeu”, să folosească asupra ta nişte tehnici de manipulare
ca după manualul corporatist, pentru că ştie că nu poţi
„manipula spre mântuire” pe cineva), Dostoievski, Rahmaninov,
Shakespeare, Platon, Bill Evans şi alţii iubiţi de mine să-mi
predice cât vor ei...
8 hrs
Adela
Urcan: Eu nu-s cu like-urile dar de data asta nu mă pot abţine!
Genial comment, Ovidiu Pârjol!
November
28 at 12:33am
Ovidiu
Pârjol: Văd că le place şi la atei şi la credincioşi, deci se
vede limpede că dacă eşti din acelaşi aluat ("trupul mistic
al lui Hristos" pentru creştini, sau OM pentru ateii umanişti
autentici) atunci ce nu e posibil prin comunicare...Empatia e
crucială! Dacă am ceva de reproşat secolului 21 este că se anunţă
unul "anti-empatic"...sau aşa începe oricum...Toţi vor
să fie "cool"...adică reci, cât mai reci cu putinţă...
November
28 at 12:39am
Ovidiu
Pârjol: Oricum asta e de departe cea mai tare discuţie purtată în
mediul "online" vreodată din ce am trăit eu de când
navighez pe internet, adică de prin 2000...Cred că Dialogul ar
trebui să fie o mare Taină, poate cea mai mare...Dialogul autentic
inspiră...şi expiră...
November
28 at 1:43am
Ovidiu
Pârjol: Cât despre orice fel de justificare a Inchiziţiei: e trist
că vine de la un Ţuţea, dar poate să vină şi de la Steinhardt
că tot îmi dă fiori. În primul rând că istoria reală ţine
foarte mult de speculaţie în condiţiile în care nu ştim nici
măcar ce s-a întâmplat la "Revoluţia" din '89, d-apăi
ce s-o fi întâmplat acum 500, 1000, 2000 de ani. Ştim doar ce vrea
sistemul să ştim. CU ATÂT MAI MULT NU ŞTIM ("dacă şi cu
parcă se plimbau în barcă") CE AR FI FOST EUROPA FĂRĂ
INCHIZIŢIE! Dar ştim clar că fără Renaştere şi Iluminism (cu
relele lor, dar Inchiziţia a avut rele MULTE la activ aşa că să
nu o dăm în echivoc) nu am fi avut Bach, Mozart, Beethoven, Brahms,
Shostakovich, Miles Davis, Pink Floyd, Michelangelo, Brâncuşi (că
doar n-a plecat pe jos până la Paris de bine ce-i era pe "aicea";
şi a mai fost unu' Enescu de-l cântă mai mult străinii decât
"românaşii" care cunosc doar 3 lucrări din vasta lui
creaţie, "mi la la do do mi mi reee si do ree do re mi dooo"
e "hit"-ul), Monet, Tarkovski, Ingmar Bergman, Proust,
Dostoievski, Cervantes, Shakespeare şi cine mai vreţi voi. Şi ce
valoare ar putea avea o virtute câştigată cu forţa în ochii
Dumnezeului "pretins" al libertăţii?!
November
28 at 11:47am
Ovidiu
Pârjol: "Execuţie sumară"? Ia uite aici o execuţie
sumară ca la carte:
November
28 at 2:08pm
Ovidiu
Pârjol: Şi aici alta cu cancer terminal la faringe, mai "dulce",
dar la fel de precisă:
November
28 at 2:11pm
Ovidiu
Pârjol: O afirmaţie pe care o aud des şi la care am pus botu' mult
timp până am înţeles: victimele ateismului...Păi băieţi (şi
fete), în primul rând că dictatorii moderni au învăţat meserie
de la teocraţiile de mii de ani încoace, deci Stalin nu a venit pe
teren virgin ci a ştiut să profite din plin de fondul de tembelism
şi credulitate prezent în "mama Rusie" de secole când
ruşilor li s-a spus că ţarul uns de biserică are puterea dată de
la Dumnezeu şi că deci oamenii îşi merită conducătorii. Cam
necruţător Dumnezeu de a îngăduit să fie uns Ivan cel
Groaznic...Şi totalitarismul modern creează un nou tip de religie:
închinarea direct la conducătorul suprem. Ce osanale îi mai făceau
şi la noi lui Ceauşescu de ziua lui, mai ceva ca lui Hristos când
o fi intrat în Ierusalim. Iar în Coreea de Nord avem cred prima
"necrocraţie" din lume: preşedintele în funcţie e
mort...ca să nu zic e "mort bine" şi în acelaşi timp
"în funcţie"...Iar în al doilea rând cei care au murit
în închisorile comuniste nu au murit pentru credinţa lor, asta e o
gravă denaturare pe care au crezut-o chiar şi victimele şi o
susţin în continuare dar asta nu înseamnă că au neapărat
dreptate, ci au murit sau au suferit pentru că s-a produs o
"epurare" a bisericii. Nu biserica a murit, nu, biserica a
rezistat, au fost "epuraţi" cei care se opuneau
comunismului. Deci dacă colaborai puteai să crezi în ce vrei tu că
nu erai periculos, ba chiar îi mai ajutai pe ici pe colo să mai
prindă vreun "duşman al poporului". Iată cum în zilele
noastre bolşevicul Putin e înconjurat bine-mersi de biserica
ortodoxă. Nu ştiu dacă era mai bine sau mai rău dacă nu rezista
biserica în forma oricum perversă în care a "rezistat"
(iar e teritoriul speculaţiei), dar vreau să spun doar că puteai
liniştit să fii creştin dacă colaborai cu sistemul, deci dacă
sistemul comunist îşi dorea cu orice preţ să moară biserica de
tot ar fi reuşit, şi nu "mâna lui Dumnezeu" a ţinut-o
în viaţă (viaţă perversă), ci compromisurile strigătoare la
cer...
November
28 at 2:37pm
Ovidiu
Pârjol: Iar în privinţa lui Hitler catolicii nu mai ştiu pe unde
să "scoată cămaşa" că s-a prins lumea că au colaborat
cu fasciştii. Şi pentru Hitler era o "datorie sfântă"
să-i extermine pe evrei...
November
28 at 2:39pm
Ovidiu
Pârjol: Aşa că nu mai băgaţi ateilor "mortu-n casă"
că nu ţine! Ateii cumpătaţi (nu fiul de rabin Karl Marx) vor stat
democratic liberal cu bune cu rele...e singura soluţie cât de cât
echilibrată şi raţională aici pe pământ...şi e singura soluţie
care asigură libertatea tuturor culturilor şi religiilor şi
civilizaţiilor să coexiste...
November
28 at 2:43pm
Cătălina
Ghemeș: Dar ce te faci că eu sunt întrutotul de acord cu statul
democratic liberal şi nu sunt atee? Sunt creştină... cât de
"cumpătată", asta nu pot s-o spun eu...
November
28 at 2:50pm
Ovidiu
Pârjol: Păi cum spuneam, statul democrat-liberal asigură un bine
cât de cât pentru toată lumea...excesele se mai pot corecta măcar
din când în când...şi sunt metode de autoreglare de bine de
rău...
November
28 at 2:51pm
Cătălina
Ghemeș: Că ajunserăm aici, poţi fi creştin "cumpătat",
mă întreb? Sau funcţionează legea "totul sau nimic"?
November
28 at 2:53pm
Ovidiu
Pârjol: Păi la Sfinţii Părinţi cea mai dorită harismă e cea a
DISCERNĂMÂNTULUI ("deosebirea duhurilor")...Dar să nu
uităm că mulţi dintre Sfinţii Părinţi (inclusiv Ioan Gură de
Aur) au fost şcoliţi la Şcoala din Atena (până nu s-a
desfiinţat)...deci nu sunt rezultatul exclusiv al "bisericii
primare" (ca să nu spun "primitive" că aş fi rău,
plus că ce ne facem cu tot ce a găsit şi valorificat şi "tradus"
Evagrie Ponticul la isihaştii mai puţin şcoliţi)...
November
28 at 3:05pm
Lucian
Hişu: Nu despre credinţă sau lipsa ei e vorba. Ci despre
denaturarea ei prin şi de către "părinţii spirituali"
indiferent ce religie îmbrățișează. E vorba despre imixtiunea
bisericii acolo unde "nu-i fierbe oala". Oricine are
dreptul la opinie, dar trebuie să fii atent cum şi când o
formulezi. Un reprezentant al statului (că e preşedinte sau un
simplu funcţionar) nu poate să-şi exprime păreri proprii decât
despre lucruri de interes personal. Nu poți să-i spui lui Putin:
"Ia bagă-ţi minţile în cap şi vezi-ţi de treburile tale că
nu-i frumos să te bagi în Ucraina" decât dacă te numeşti
băsescu (cu literă mică pentru că marea masă a politicienilor
români sunt substantive... de drept comun). Revin. Dacă un
reprezentant al statului nu poate formula opinii în nume propriu,
reprezentanţii clerului de ce pot? Îi acuzăm pe ziarişti (nu că
nu o merită) de faptul că nu-şi verifică informaţiile. Îl
acuzăm pe unul că îşi exprimă opiniile şi că-l acuză pe
iohannis (politician român) sau îl susţine pe ponta, dar nu avem
curajul să-l supunem anatemei, unei crâncene anateme, pe patriarhul
daniel pentru predica din ziua votului. Nu avem curajul să luăm
atitudine când un preot bate un enoriaş că nu şi-a plătit
contribuţia la biserică. Nu avem curajul să luăm atitudine când
un preot îşi permite să defăimeze ceva (artă, învăţăturile
altei religii, etc.). Iar cea mai tare mi se pare transformarea
cunoaşterii în păcat de căpătâi. Nu luăm atitudine pentru că
noi avem "caracter". Noi facem ce zice popa nu ce face popa
pentru că e şi el om. De acord. E om. Dar, zice biserica, e
reprezentantul Domnului pe pământ. E cel care ar trebui să-mi
mijlocească o comunicare armonioasă cu Domnul. Cum mai pot crede în
Dumnezeul propovăduit (cred că mai bine era dacă ziceam "scos
la mezat") de biserică, indiferent dacă e Biserică sau
biserică? Ai "caracter" sau n-ai caracter. De aici am
plecat. Iar ideea era că decât caracter aşa cum au fanaticii de
orice tip, pentru că un fanatic se mulează perfect pe descrierea
caracterului, sau decât practicant religios doar din snobism, care
şi el se potriveşte destul de bine pe această descriere, mai bine
fără "caracter". Iar cei fără "caracter" pot
fi practicanţi ai oricărei religii sau atei sau orice altceva. Iar
lipsa "caracterului" se poate recunoaşte prin "îndoială",
prin întrebările pe care ţi le pui. Şi nu mă refeream la
îndoiala în credinţă. Chiar mă bucur când aflu că cineva poate
să creadă. Nu credinţa e periculoasă, ci excesele oribile făcute
cu ajutorul ei în numele zeului care o patronează.
November
28 at 3:43pm
Cătălina
Ghemeș: Am cercetat şi am găsit aşa: caracter = "personalitate
morală fermă; însuşire morală care se manifestă prin
perseverenţă, voinţă fermă şi corectitudine" (DEX);
personalitate morală caracterizată prin voinţă fermă,
corectitudine şi consecvenţă, integritate, etc" (Marele
dictionar de neologisme). Dacă vorbim despre "corectitudine"
şi "integritate", atunci nu prea se mai potriveşte cu
fanatismul...
November
28 at 5:27pm
Lucian
Hişu: Oare? Fanaticul respectă legile lui sau legile în care crede
mai mult decât oricine altcineva şi nu face nici o greşeală, din
punctul lui de vedere. Nu asta înseamnă corectitudine? El e cel mai
integru specimen. E integru în crezul lui chiar dacă acesta e
împins la paroxism. Nu poate fi corupt. Se mai cunosc cazuri în
care fanatismul a fost deviat, dar vindecat niciodată. Aşa că
fiind cel mai corect şi cel mai integru individ înseamnă că e
"cel mai de caracter". Adică are cel mai puternic
caracter. Deci...?
November
28 at 5:44pm
Lucian
Hişu: Moralitatea, ca şi realitatea sau adevărul, nu e universal
valabilă. Ce e moral pentru mine poate fi imoral pentru altul. Asta
se poate vedea mai bine comparând două culturi relativ depărtate.
Să spunem cea engleză cu cea japoneză. Poate că pentru un fanatic
e bine să omoare copii eretici indiferent de vârstă. Sau să-i
molesteze. Pentru mine nu numai că nu e ci, doar gândul că se
poate întâmpla, îmi provoacă o furie înspre fanatism.
November
28 at 5:49pm
Lucian
Hişu: Şi pentru a respecta adevărul istoric jihadul islamic, aşa
cum îl cunoaştem astăzi, a apărut după "jihadul"
creştin materializat în cruciade.
November
28 at 6:08pm
Cătălina
Ghemeș: Lucian Hişu, după cum a zis un evreu, "şi tu ai
dreptate", şi după cum a zis un alt evreu, "totul e
relativ"!
November
29 at 1:37am
Rufin
Liban: Am revăzut "The Remains of the Day" (1993) cu
Hopkins și Emma Thompson. N-am putut să mă abțin să nu-l
"citesc", iarăși, ca pe un fel de metaforă/meditație
legată de "hieratismul" dar și de "monstruozitatea"
"canonului", a "pravilei", să zicem. Ce amestec
de "sfințenie" și "criminalitate" e acolo!
Mi-am întărit încă o dată convingerea că o "chestie"
atît de "echivocă" dată pe mîinile cui nu trebuie...Dar
poate că atunci n-ar mai fi avut loc discuția asta atît de
"nărăvașă", de..."ne-canonică".
November
29 at 11:37am
Ovidiu
Pârjol: Problema este cred când nişte simple "unelte" cu
un scop foarte precis (în forma în care au apărut) şi foarte bine
înţeles de către "utilizatori" ajung "legi",
"canoane", "rânduieli" şi apoi încă şi mai
grav criterii "morale" deşi nu au nicio treabă cu
moralitatea...Ba mai grav ajung criterii de "mântuire" sau
"ne-mântuire"...Rugăciunea, postul, slujbele,
ritualurile, toate sunt "mijloace" nu scopuri, sunt adică
doar nişte "unelte" mai bune sau mai puţin bune (nu sunt
infailibile) şi nu sunt singurele care să ducă la un anumit scop
pentru că nu putem să-L închidem pe Dumnezeu în "tehnici"
şi "unelte" pentru a crea o anumită "atmosferă"
sau tot felul de "delimitări"...Nu putem nici măcar să-L
închidem în propriile Lui "urme"...va lăsa altele cum
nici nu ne aşteptăm...şi prin cine nu ne aşteptăm...
November
29 at 1:50pm
Rufin
Liban: Corect!
November
29 at 2:04pm
Rufin
Liban: Problema evreiască (în fond o dramă exemplară): s-au
pomenit cu "urme" neașteptate. Mai bine au "eliminat"
"matrița"; era mai ușor.
November
29 at 2:21pm
Rufin
Liban: ...și să nu mă faceți antisemit că plec.
November
29 at 2:36pm
Ovidiu
Pârjol: Doar că nu mă pot abţine să nu observ că istoria se
repetă şi cu "neamurile"...Ortodoxia se crede foarte
"aleasă" şi nu degeaba a apărut bancul următor: cineva
vizitează raiul avându-l ca ghid pe nimeni altul decât, aţi
ghicit, Sf. Petru...Aici raiul catolicilor, dincolo protestanţii,
dincolo hinduşii, acolo ateii, iar când ajunge la raiul
ortodocşilor trebuie să intre pe o uşă. Înainte de a intra Sf.
Petru îi spune vizitatorului: "te rog aici să ai multă
discreţie pentru că ăştia se cred singuri pe-aici"...
November
29 at 3:03pm
Ovidiu
Pârjol: Asta nu înseamnă pentru mine că "toate religiile
sunt bune", ci că dacă există Dumnezeu atunci El nu se va
împiedica aşa de uşor în religii pentru a mântui oameni.
Dumnezeu dacă s-a lăsat răstignit de ce nu s-ar lăsa "pus pe
tarabă" (în fond asta e "mizilic" faţă de cuie şi
suliţă) pentru a mai mântui vreo câţiva amărâţi?...
November
29 at 3:10pm
Rufin
Liban: Păi d-aia am zis că acolo-i de fapt un tipar. Cum ai ațipit,
cum intri-n el. Cît de "ales" ai fi.
November
29 at 3:11pm
Ovidiu
Pârjol: Bancul îmi place mult pentru că ne arată un Dumnezeu care
respectă "fiţele" de doi lei din capul nostru limitat şi
ne primeşte aşa debili cum suntem, numai să nu mai fim atât de
"feroce", măcar atât...
November
29 at 3:12pm
Cătălina
Ghemeș: Excelent bancul!
November
29 at 3:50pm
Rufin
Liban: În ciuda oricăror aparențe (justificate sau mai puțin
justificate), tentația dogmatică cea mai serioasă a sf. părinți
a fost...apocatastaza! Cred că și a lui Dumnezeu. Cu sfîntu sinod
e mai greu...
November
29 at 4:51pm
Lucian
Hişu: Mă întreb totuşi dacă Origene nu s-a înşelat. Toate
lucrurile evoluează (chiar şi involuţia e o evoluţie dar cu
semnul minus) în afară de spiritul uman. Din orizontul acesta de
vedere suntem la fel cu cei de acum 25.000 de ani sau cu cei de acum
1000 de ani. Atunci dacă spiritul nu evoluează (cu + sau -) oare nu
suntem acolo unde am fost de la început? Oare păcatul l-am
"căpătat" sau a fost pus de la început în noi (chiar şi
din cauză că Dumnezeu a permis posibilitatea apariţiei lui) iar
"mărul" doar l-a declanşat? Prin similitudine
evoluţionismul lui Darwin nu explică apariţia spiritului nici
măcar simplificat...
November
29 at 4:03pm
Rufin
Liban: Spiritul nu evoluează, doar se... dumirește. Păcatul e
riscul pe care și L-a asumat Dumnezeu atunci cînd și-a
"iconografiat"/"inscripționat" propria-i
libertate în tipul ăsta gălăgios și pururea șucărit: omul.
November
29 at 4:51pm
Lucian
Hişu: A pune întrebări nu e şucăreală. A pune întrebări e o
obligaţie deasupra moralităţii sau a imoralităţii răspunsurilor.
A pune întrebări înseamnă a trăi, altfel vegetăm. De fapt
singurele lucruri importante sunt întrebările. Răspunsurile sunt
doar o repercursiune a lor determinată de ce poate sau de ce vrea să
vadă cel care le caută sau cel care le dă. Şi din nou revenim la
"caracter" că de acolo am plecat. Nu?
November
29 at 5:00pm
Lucian
Hişu: Doar reprezentanţii religiei afirmă că există întrebări
interzise, deşi pe ei nu întrebările îi deranjează...
November
29 at 5:01pm
Rufin
Liban: ...șucărit ca orice copil; greu îi intri în grații. Nu
există întrebări interzise, ci doar întrebări stupide.
Altminteri Domnul e un partener de cursă lungă: El însuși îi ia
degetul lui Toma și și-l bagă-n coastă! Ce permeabilitate mai
mare la interogații vrem?
November
29 at 5:12pm
Lucian
Hişu: Întrebări stupide? Întrebările sunt puse pentru a putea
pricepe toţi, nu doar unii. Întrebările nu sunt stupide, dar
atitudinile unora la întrebări deranjante sunt... De fapt asta a
fost întotdeauna atitudinea bisericii (cu b mic) la întrebări
oricât de stupide ar fi fost.
November
29 at 5:19pm
Rufin
Liban: Stupide, adică de genul pe Dumnezeu cine l-a făcut? Adică
un non-sens. Ilegitime, să le zic? Imposibile, absurde? E ca atunci
cînd iubești; cum poți să răspunzi la întrebarea de ce? Orice
răspuns la o asemenea întrebare îmbracă parcă forma unei
impietăți. E mai elegant să nu întrebi. Vei înțelege atunci
cînd vei fi îndrăgostit. Nu toate-și găsesc răspunsul în
întrebare...
November
29 at 5:36pm
Rufin
Liban: Lucian, ești poet, ce naiba?
November
29 at 5:37pm
Lucian
Hişu: Asta mi-a plăcut tare. Din nou emitem judecăţi de valoare
asupra unor oameni despre care nu avem habar nimic, dar credem că
ştim totul... De fapt de aici a plecat discuţia... Măcar bine că
ne întoarcem de unde am plecat după ce unii ne tot poartă pe după
cireş...pe după şură...pe după ce mai cred ei că ne mai
poartă...şi nu, nu sunt poet. Încerc şi eu să scriu ce simt.
Asta doar din când în când. Dar de unde să ştiu eu cum e să
simţi... Doar eu nu sunt al lui Dumnezeu pentru că pun întrebări...
Mai ales întrebări stupide. Bine atunci. O să fac de bine SĂ-MI
pun întrebări...şi să nu mai deranjez.
November
29 at 5:42pm
Rufin
Liban: Doamne, ce nenorocit e mediul ăsta de comunicare!!! Cîte
nuanțe esențiale nu pierde! Zîmbete, grimase, surîsuri,
inflexiuni, cîte și mai cîte. Te asigur de onestitatea mea. Nu
umblu cu dedesubturi răutăcioase. Să nu gîndești așa. Fain era
la o bere!
November
29 at 5:56pm
Lucian
Hişu: Iată un lucru unde suntem perfect de acord. Şi au mai fost
câteva, chiar destule, dar n-am simţit nevoia să le subliniez
pentru a nu denatura discuţia. Nu te "periez", crede-mă.
Doar expun. Singura mare diferenţă (deşi nu sunt convins de
această afirmaţie, dimpotrivă) e că îmi plac toate întrebările.
Şi ce dacă sunt stupide? Acum nu alea stupide doar de dragul de a
fi stupide... Încă un lucru cu care suntem de acord: nu toate îşi
găsesc răspunsul în întrebare. Pentru că răspunsul nu e în
întrebare. În întrebare e doar întrebarea. De multe ori răspunsul
nici nu contează dacă întrebarea e bine pusă. Sau nu contează
pentru toţi. Şi apoi era vorba de întrebarea ca îndoială. De
întrebarea de tipul: "Chiar se mişcă pământul?" "Chiar
exist?" Şi dacă pun aceste întrebări de ce să nu întreb,
chiar dacă pot să cred: "Chiar există Dumnezeu?" Mintea
mea limitată nu poate pricepe nici măcar conceptul de "absolut"
darămite absolutul. Atunci de ce să nu întreb? Mai ales că timpul
trece altfel şi mai poţi învăţa cu minim de efort câte ceva.
Acum şi o divergenţă, de parcă n-ar fi fost destule: aş prefera
totuşi la un vin.
November
29 at 6:09pm
Rufin
Liban: Să știi că-l am în față. N-am rezistat ispitei!
November
29 at 6:17pm
Lucian
Hişu: Noroc!
November
29 at 6:18pm
Rufin
Liban: Noroc!
November
29 at 6:19pm
Ovidiu
Pârjol: Noroc și sănătate!
November
29 at 6:58pm
Rufin
Liban: Ce fain!!! Noroc!
November
29 at 7:02pm
Ovidiu
Pârjol: Mai am de adăugat totuşi văd că ceva la minunatul
dialog: apocatastaza ar trebui să fie datoria şi atitudinea şi
premisa numărul unu a oricărui om cel puţin atâta timp cât
suntem aici pe acest pământ şi sub semnul relativităţii, dacă
nu cumva chiar aşa şi este cu adevărat, toată viaţa aceasta e un
joc nebun din care toţi vom înţelege ceva cândva, fiecare pe altă
cale, după care ne vom întâlni cu toţii la un ospăţ etern. De
altfel nu pot să nu remarc că aşa se termină romanul Fraţii
Karamazov, cu copiii care visează la vremea când vom fi toţi
împreună şi prieteni pe veci. Dostoievski ar mai fi continuat cu o
parte a doua romanul, dar poate Dumnezeu, dacă există, s-a gândit
că acesta e finalul perfect. Altfel, dacă nu trebuie să cădem,
vezi Doamne, într-o aşa erezie periculoasă, atunci sunt nevoit
să-l iau de-o parte pe "preferatul" meu Sf. Maxim
Mărturisitorul şi să-l întreb direct în faţă: auzi mă, cum
poţi tu să accepţi despărţirea definitivă şi pedeapsa eternă
în iad a unor semeni de-ai noştri? Şi dacă nu-ţi vei mai vedea
niciodată mama? Şi ce om ar alege răul direct, fără înşelăciune,
fără nevoia răului de a copia, de a oferi surogate? Cred că nici
Stalin...Şi să presupunem că mama ta ar dori să aleagă liber
consimţit iadul, cum ai mai putea tu trăi fericit veşnic în
rai?!?!?!?!?!
December
15 at 6:40pm
Ovidiu
Pârjol: Socrate spunea: eu ştiu că nu ştiu nimic. E cea mai
cinstită frază rostită vreodată. Mai rămâne de adăugat că
prin urmare nu ştim şi nu vom "şti" niciodată, în
stilul fanatic şi demenţial şi arogant, că există Dumnezeu...e
doar unul din pariurile noastre preferate...Iar dacă vine vorba de
mântuire, atunci apocatastaza e cel mai cinstit pariu ca să nu ne
pierdem minţile de tot...Trebuie doar arătat foarte limpede ce
oroare admiţi dacă nu mergi pe această erezie, ci "o arzi"
canonic..."Bunicuţul" meu Steinhardt "o cam ardea"
şi el apocatastatic...Îi iubea pe Dickens şi pe Creangă: unde
oamenii nu par a fi cu adevărat răi şi feroce, ci doar că aşa au
primit "rolul" aici şi vor înţelege cândva asta...când
toţi vom fi prieteni...
December
15 at 6:52pm
Ovidiu
Pârjol: Dacă Biserica ar accepta apocatastaza atunci şi-ar pierde
autoritatea dată de frica de iad (sau "frica de Dumnezeu",
şi da, ştiu cum înfrumuseţează mulţi acest termen, dar chiar
cred că, oricum am interpreta, noţiunea de "frică" nu
are ce căuta alăturată cu "Dumnezeu"). Atunci în
sfârşit oamenii ar înţelege că binele merită făcut pentru că
ne face fericiţi, nu de frica pedepselor veşnice, şi nici pentru
nu ştiu ce promisiuni de fel şi fel de "raiuri". Binele
te face fericit ACUM. De aceea merită făcut ACUM. Asta poţi
încerca pe pielea ta şi a altora ACUM. Restul sunt speculaţii,
poveşti, năzuinţe, pariuri, vise...Dacă există Dumnezeu, atunci
refuz să cred că El stă în poticnirile doctrinare sau în
ineficienţele de doi lei ale "practicii duhovniceşti", şi
lasă oameni nemântuiţi pentru nişte clerici sau alţi "oameni
ai lui Dumnezeu" foarte "binevoitori" care parcă sunt
puşi anume ca să alunge pe oricine de lângă Dumnezeu...Dacă
există Dumnezeu şi s-a lăsat răstignit atunci e clar că se pune
pe tarabă, se pune pe pian, se pune pe bisturiu sau oriunde numai să
pricepem noi ceva...Şi nu e panteism ce zic eu aici şi nici "new
age" de doi lei, ci doar înţelegerea posibilităţii
concesiilor pe care s-ar putea să ni le facă Dumnezeu în
milostivirea Sa "neortodoxă"...
December
15 at 7:23pm
Rufin
Liban: Apocatastază apocatastază, să fie, nu zic ba, dar așa mai
selectivă, ce naiba! Ce-ai zice Ovidiule de compania eternă a unui
Vali Vijelie inepuizabil, hăulindu-ți auricular sfîșietoarele-i
arii monetaro-erotice, cu-n cot în claviatura ta și cu ochișorii
pironiți lipicios și extatic în fesele răscoapte ale angelicei
Tonciu, conciliată și dumneaei nu-i așa, în prelungiri, cu
cerurile, și repartizată paușal, între Mozart, Măruță, Kafka,
Sri Aurobindo, Andrei Scrima, Cioran, Dalai Lama, Margareta Pîslaru,
Emil Boc și Sf. Serafim de Sarov?
December
15 at 8:08pm
Lucian
Hişu: Dacă va conta eu voi alege... un alt pian.
December
15 at 8:16pm
Rufin
Liban: Se pare că-n salon nu-i decît unul singur...
December
15 at 8:24pm
Lucian
Hişu: E de rău... o să trebuiască să mă mulţumesc cu tuba.
December
15 at 8:40pm
Rufin
Liban: E dată și aia. A mai rămas o muzicuță (disputată de
Clint Eastwood și Joan Baez), un cimpoi (se bat ăia de la Jethro
Tull pe el) și un fel de tulnic în care se poate sufla din ambele
părți. La care se-nghesuie Leșe, Ghiță Funar, Leonida Lari și
Decebal. Aici ar fi o pîine de mîncat.
December
15 at 8:57pm
Lucian
Hişu: Cred că tu ţii cu ursu'...
December
15 at 9:08pm
Ovidiu
Pârjol: Păi dacă tot ne rupem în speculaţii, atunci ce e mai
suportabil: să convieţuim cumva, cine ştie cum, sau să avem o
eternitate conştiinţa că o parte dintre ai noştri semeni sunt în
iad şi nu îi vom mai vedea niciodată? Ce-o fi însemnând "în
casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt"? Că ne bagă pe toţi
la grămadă ca pe puii de gostat aşa fără discernământ sau că
în sfârşit totul este destul de aerisit încât să încăpem toţi
"fiecare în ceata lui" cum zice Sf. Maxim Mărturisitorul?
Şi poate având eternitatea la dispoziţie să vezi ce o să mai
ieşim din cete şi din "identităţi" şi o să vedem
dincolo de orice limite şi asta fără a ne pierde identitatea, ci,
cum zice Steinhardt, consolidându-ne lungimea de undă personală de
emisie şi totodată lărgindu-ne neîncetat gama de recepţie...Oare
nu va fi fiecare liber să o ia în ritmul lui, atât Vali Vijelie
cât şi Andrei Scrima, fără "forţările" astea de
iubire în stil "gostat", adică fără infiltraţiile
toxice ale comunismului în ortodoxie? Încep să cred că oricum "ar
da-o", creştinismul sau chiar ortodoxia nu o scoate la capăt
cu mine...Îşi asumă fără să-şi dea seama nişte atrocităţi
(ca de altfel şi ateismul cu moartea lui absolută...ce-o mai fi şi
aia de asemenea nu sunt pregătit să înţeleg)...Teologia rafinată
nu face decât să acopere sângele şi puroiul care curge neîncetat
şi nu se va opri niciodată decât dacă admitem că aici suntem sub
semnul relativităţii şi orice pretenţie de absolut duce la abuz
grav mai devreme sau mai târziu...
Yesterday
at 1:07am
Ovidiu
Pârjol: "Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul
limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi. Pentru că în parte
cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e
desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. Când
eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, judecam ca un
copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.
Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă
către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe
deplin, precum am fost cunoscut şi eu."
Yesterday
at 1:34am
Ovidiu
Pârjol: Deci Pavel avea "bunul simţ" să înţeleagă
relativitatea lumii acesteia, deşi a plecat de la "absolutul"
fariseilor...Mişto "metanoia" de care s-a învrednicit.
"Să luăm aminteeeee" !!!!!!
Yesterday
at 1:44am
Ovidiu
Pârjol: De ce nu sunt în stare să fiu creştin: pentru că încă
din clasa a 3-a de la ora de religie mă intrigă ceva. Am întrebat
atunci profesoara de religie cum e posibil ca un dumnezeu perfect să
aibă o creaţie imperfectă (aşa mă exprimam atunci, acum mă
feresc de termeni atât de "absoluţi" ca "perfect",
pentru că absolutul aici pe pământ ajunge în echivoc). Cu alte
cuvinte întrebam (nu ştiu cât realizam eu atunci, dar ceva din
"rărunchii" mei a stârnit întrebarea aceasta şi acasă
nu discutam aşa ceva, deci nu m-a pus mama să întreb nu ştiu ce)
de ce este păcatul posibil, sau existibil? Răspunsul a venit
astfel: păi altfel am fi fost roboţi. Nu am mai reuşit atunci să
merg mai departe şi să mai întreb dacă deci fără păcat nu
există libertate pentru că ori nu duceam mai mult atunci ori îmi
era frică de iminenţa pedepsei des aplicate mie atunci la ora de
religie: să scriu crezul în caiet de nu ştiu câte ori. Acum reiau
la 32 de ani întrebarea şi o reformulez: răul este existibil
pentru că doar aşa ne putem exprima deplin libertatea? Păi atunci
înseamnă că tot rafinamentul şi reglajul fin al alegerilor între
multitudinea de forme ale binelui şi frumosului sunt apă de ploaie.
Ba mai mult: suntem aici liberi, dar în Împărăţia Cerurilor va
fi o dictatură celestă a voii Domnului. Deci luptăm aici liberi
pentru a nu mai fi liberi niciodată? Cu ce sunt mai liber când aleg
între un măr stricat şi unul nestricat (sau chiar "nestricăcios")
decât când aleg între un măr nestricat şi o pară nestricată,
sau un strugure nestricat?
Yesterday
at 11:20am
Ovidiu
Pârjol: Apoi, apocatastaza înseamnă şi ea a admite ceva atroce:
pot fi criminal în serie şi tot ajung în rai. DAR eu cred că
nimeni nu ar alege să facă răul decât sub înşelare, deci doar
afectat de relativismul acestei lumi. Nu există om rău, există
doar om înşelat grav. Prin urmare de ce ar ţine cineva cont pe
veci de alegerile făcute aici în nebunia asta care oricum e pretins
temporară. Poate nebunia prin care oricum treci aici în urma
păcatelor tale (ce-şi face omul cu mâna lui şi suportă
consecinţele se cheamă păcat, şi degeaba se întreabă de ce nu e
fericit; asta până nu se mai întreabă degeaba şi "suferă"
o "metanoia" de toată frumuseţea) şi ale altora (pe
lângă cauze "externe" omenirii, date de natura
"stricăcioasă" a acestei lumi în continuă degradare
"entropică") să nu fie îndeajuns ca "pedeapsă"
(dacă tot e vorba de pedepse, deşi cred că noţiunile de pedeapsă
şi recompensă sunt curat antropomorfism toată ziua; este vorba
doar de dresajul ieftin pe care ni-l aplicăm unii altora aici în
lumea asta), astfel încât nu e totul repus în "echilibru"
decât dacă plăteşti veşnic? Eu înclin să cred că poate numai
astfel, trecând prin experienţa nebuniei acestei lumi (chiar şi
doar în burta mamei şi atât) putem să înţelegem ceva şi apoi
să trecem mai departe la alt nivel.
Yesterday
at 12:01pm
Ovidiu
Pârjol: Aşa că în prostia mea nu pot decât să susţin
apocatastaza. Deci nu pot fi creştin pentru că sunt un eretic, sau
ce-oi fi...
Yesterday
at 12:04pm
Ovidiu
Pârjol: De ce nu pot fi ateu: pentru că una este să admiţi
posibilitatea morţii absolute, iar alta este să o accepţi fără
urmă de protest, interogaţie, intrigă. Nimic din lumea asta nu-mi
spune că viaţa mea ar putea continua după moarte, dar în acelaşi
timp totul în fiinţa mea mă face să mă comport ca şi când aş
trăi veşnic, ca şi când timpul nu ar avea nicio limită pentru
mine. Oricât aş încerca să preţuiesc un moment sau o clipă
(carpe diem), tot "cad" înapoi comod în "veşnicie"
şi uit că s-ar putea ca orice clipă să fie ultima şi apoi dispar
definitiv. Ca să accepţi moartea absolută fără proteste ai
nevoie de un pic de "tranchilizant", deci nu mă miră
abuzul chimico-psihic de azi...Dacă asta e carpe diem atunci zic
pas...rămân cu muzica şi îmi ajunge berechet pentru o "experienţă
afară din sinele egocentrist"...
Yesterday
at 12:17pm
Ovidiu
Pârjol: De ce nu pot fi budist sau orice în zona religiilor
extrem-orientale: pentru că, ar spune ei, sunt "egoist".
Da, sunt, şi aşa vreau să rămân. Comuniunea creştină sau de
alt fel o mai înţeleg cumva, dar contopirea amorfă a extremului
orient cu "nirvanele" sale mă lasă rece. Eu chiar cred că
există ceva valoros, etern şi "nestricăcios" în
persoană, în FIECARE persoană unică şi irepetabilă prin
reglajul ultrafin al "ingredientelor" (numai dacă ne
gândim la "ticuri" deja e o întreagă poveste, d-apăi
dacă ne luăm în serios). Deci dacă a te bucura veşnic împreună
cu alte persoane, împărtăşind liber şi reciproc experienţa
vieţii este egoism, sau dacă situaţiile de "co-pătimire"
ca şi cea între tâlharul de pe cruce şi Hristos (vorba lui
Steinhardt: ce-a făcut tâlharul de i-a zis Hristos că azi vor fi
împreună în rai? L-a dat jos de pe cruce? I-a dat măcar un pahar
cu apă în loc de "fiere" când murea de sete? Nu. I-a zis
doar o "vorbă bună", s-a simţit "coleg de
suferinţă" cu Hristos şi i-a spus doar să-şi amintească de
el, tâlharul, în Împărăţia Sa...adică să-l pomenească...nu
îşi imagina ce răspuns va primi de la Hristos, că altfel ar
însemna că L-a "linguşit" şmechereşte pe Hristos...a
zis doar să nu-l uite, nu să-l ia şi pe el acolo unde merge...)
sunt egoism iar nu empatie sau "altruism", atunci îmi
asum.
Yesterday
at 12:51pm
Ovidiu
Pârjol: Pavel spune că proorociile se vor desfiinţa. Aşadar chiar
dacă sunt valide aici în lumea asta (nici asta nu putem "şti"),
"urmele" Duhului nu sunt nici ele infailibile. Pot fi
"interceptate" şi "falsificate"...
Yesterday
at 2:22pm
Rufin
Liban: Grigorie de Nyssa a susținut apocatastaza. Șade încă
binemersi în calendar și nici nu sunt semne că l-ar părăsi
curînd. Sunt șanse, așadar. Personal, n-aș putea să-l contrazic
în legătură cu mîntuirea dracilor, plauzibilă la o adică, însă
îmi stă mintea-n loc cînd mă gîndesc cum ar putea Domnul să
rezolve destinul cîtorva lighioane rasate (la țol) dar ne-rasate
(la apucături), cocoțate nărod și țanțoș, unde crezi mneata?,
taman în jilțul Lui. Cu ciucuri, cu filacterii și cu toată
recuzita de gen. E drept, Domnul e boier, are și simțul umorului, e
și credincios făpturii Sale: îi lasă pe păunași acolo unde
și-au dorit dumnealor. De vreme ce din kitul de fabricație lipsește
telecomanda - adecă sau libertate, sau butoane, tertium non datur -
micuții vor avea timp berechet să-și contemple, cu haznă,
mîndrețe de pene și pinteni (că mercedesurile le-au fost
confiscate la vamă de unul desculț, nu mai știu cum îl chema).
Problema e că raiul e o chestie dialogică. Cum să-i scoți pe
ăștia din delirul lor monologic? Îi cunosc bine pe borfașii
pomeniți: Domnul poate să se lase păgubaș, n-are nicio șansă!
Cu dracii ar mai rezolva-o, ar mai merge ceva apocatastază pe ici pe
colo, dar cu pușlamalele ăstea...
Yesterday
at 7:06pm
Ovidiu
Pârjol: Da...şi Sf. Ioan Scărarul se ruga pentru mântuirea
dracilor...poate pentru că demenţa veşnică e la fel de absurdă
ca moartea absolută...
Yesterday
at 7:22pm
Lucian
Hişu: Şi de ce mă rog moartea absolută e absurdă? Pentru că nu
ne putem imagina absolutul, pentru că nu-l putem "îmbrăţişa"?
Moartea ori e absurdă prin ea însăşi ori nu. Când zic prin ea
însăşi mă refer la conceptul în sine, nu la rezultatul său.
Demenţă veşnică, viaţă veşnică, chiar şi caterincă
veşnică... De ce nu ar fi şi moarte veşnică? Ştiu că e
suficientă doar ideea ca să te înfiori, dar de ce nu? De ce
TREBUIE să mai urmeze ceva? Doar pentru că nu vrem noi să se
termine? Cine suntem noi să vrem sau nu? De aia zic: Să trăim acum
şi aici că dincolo poate n-o să mai avem cum.
Yesterday
at 8:01pm
Ovidiu
Pârjol: Puşlamalele de tot felul sunt libere să se creadă singure
în Împărăţie...Dar, atenţie: frica de moarte sau frica de
propria "inutilitate" sau lipsa de sens personal al
existenţei pot naşte tot felul de monştri. Orice păcat pleacă
dintr-o intenţie bună care nimereşte într-un surogat. Oare dacă
Dumnezeu înlătură "vălul" nu cumva se vor trezi încetul
cu încetul la dialog şi prietenie până şi cele mai ordinare
puşlamale? Mai ales când motivele fricii şi frustrării de animal
terorizat transformat în terorist dispar...Şi având veşnicia la
dispoziţie ce nu e posibil? Eu oricât de rău aş putea fi ca om,
tot m-aş plictisi să ţin pe cineva în focuri veşnice. Poate dacă
mi-ar face mie un rău imens cineva l-aş pedepsi 100 sau 1000 de
ani, dar tot nu pot să condamn pe nimeni la răul veşnic sau să-l
las acolo dacă îmi stă în putere să-l scot. Deci răul e
plictisitor şi absurd...nu e de "cursă lungă"...răul
tot timpul se grăbeşte pentru că nu are prea mult timp până se
duce vraja...răul înseamnă câştig de moment...răul e
"găinărie"...Boieria, aristocraţia, rafinamentul, binele
şi frumosul, astea sunt cu adevărat inepuizabile, sunt cu adevărat
de cursă lungă...Până şi în lumea asta dementă se ascultă
Bach, Beethoven sau Mozart după 200-300 de ani, se citeşte Platon
după 2400...Hristos e, după 2000 de ani, una din cele mai pomenite
persoane care au marcat istoria omenirii aici pe pământul ăsta
stricăcios...I se poate contesta caracterul de divinitate, dar
boieria, aristocraţia, rafinamentul, "revoluţia" ideilor
sale, binele aşa cum îl exprimă El, înţelepciunea Lui, toate
acestea nu i le poate contesta nimeni...Pe moment a fost răstignit,
dar pe termen lung nici măcar cei ce L-au răstignit nu ar putea
să-i refuze prietenia...Valoarea autentică este "irezistibilă"
şi mai devreme sau mai târziu suntem atraşi de ea...Aşa că
există speranţă ("nădejde"), numai să nu o transformăm
în legi, obligaţii, canoane, rânduieli...dacă profanăm tot ce e
mai frumos în noi atunci totul devine nu imposibil dar foarte
greu...Copilul trebuie alăptat la cerere, nu la ore fixe...astfel se
produce încetul cu încetul reglajul fin între hrănitor (mama) şi
hrănit (copilul)...Copilul regurgitează orice surplus şi digestia
se reglează din mers. Poate acest principiu din pediatrie nu e
degeaba...
Yesterday
at 8:01pm
Rufin
Liban: O rezolvare: "Dacă mor, mi-ar plăcea raiul pentru
climat și iadul pentru întîlniri cu cunoștințele"
(cardinalul Bernis)
Yesterday
at 9:43pm
Rufin
Liban: "Atunci când sunt nefericit - şi asta ni se întâmplă
tuturor destul de des - mă consolez cu gândul că în câţiva ani
sau poate în câteva zile voi fi mort şi toate acestea nu vor mai
avea nici o importanţă. Aştept cu nerăbdare să fiu şters de pe
listă. Dar, dacă m-aş gândi că moartea mea nu e decât o iluzie,
că după aceea aş continua să exist, atunci aş fi foarte
nefericit. Căci cu adevărat sunt plictisit şi obosit de mine
însumi. (...) Când mă gândesc la mortalitate, la moarte, mă
gândesc la aceste lucruri într-un mod optimist, plin de nerăbdare.
Aş putea spune că sunt lacom de moarte, că aş vrea să nu mă mai
trezesc în fiecare dimineţă descoperind: "Iată-mă, trebuie
să mă reîntorc la Borges". Bineînțeles, Borges.
Yesterday
at 10:08pm
Lucian
Hişu: Frumos citatul.
Yesterday
at 10:08pm
Ovidiu
Pârjol: Da...cam aşa e şi "Rugăciunea unui dac"...
Yesterday
at 10:40pm
Ovidiu
Pârjol: "- Gazda a început să pună masa, mi se pare că
vor să facă praznic, o să vină și popa; crezi într-adevăr că
trebuie să ne întoarcem, Karamazov?
- Neapărat.- Ce curios, Karamazov, după atâta jale să te ghiftuiești cu plăcinte...Când te gândești ce absurde sunt datinile astea religioase!
- Au și somon la masă, sări cu gura puștiul care descoperise Troia.
- Ascultă, Kartașov, te rog foarte mult să nu mai intervii în discuție cu tot felul de prostii, mai ales când știi foarte bine că nimeni nu vorbește cu dumneata și nici nu se sinchisește de persoana dumitale! îl repezi enervat Kolea. Copilul se făcu roșu ca focul, dar nu cuteză să răspundă. Toți mergeau încet pe cărare, când se auzi deodată glasul lui Smurov:
- Iată și piatra unde zicea să-l înmormântăm pe Iliușa! strigă el. Se opriră tăcuți în dreptul ei. Aleoșa se uită în jur și în momentul acela îi răsări în minte o scenă zugrăvită de Sneghirev, care-i povestise cândva cum se atârnase Iliușecika de gâtul lui, cu obrajii scăldați în lacrimi, strigând: „Tăticule, tăticule, cum și-a bătut joc de dumneata!” Și inima i se strânse înfiorată. Cu un aer grav și solemn, își petrecu privirea asupra chipurilor dragi, luminoase, ale colegilor lui Iliușa, și deodată prinse a vorbi:
- Domnilor, acum, că ne aflăm aici, aș vrea să vă spun câteva cuvinte. Copiii se strânseră în jurul lui și-și ațintiră ochii spre el, curioși, așteptând.
- Domnilor, în curând ne vom lua rămas bun. Trebuie să mai stau câtva timp aici, lângă cei doi frați ai mei, dintre care unul pleacă să-și ispășească pedeapsa, iar celălalt este pe patul de moarte. Dar foarte curând am să părăsesc orașul acesta, și poate pentru ani și ani de zile. Și atunci va trebui să ne despărțim, domnilor. De aceea să facem legământ aici, lângă piatra lui Iliușa, în primul rând că n-o să-l uităm niciodată pe Iliușa și apoi că ne vom gândi mereu unii la alții. Și, orice s-ar întâmpla cu noi în viitor, chiar dac-ar fi să nu ne mai întâlnim douăzeci de ani de acum încolo, să ne amintim cum l-am înmormântat azi pe bietul copil năpăstuit de toți la început – mai țineți minte bătaia de lângă podeț? – pentru ca mai apoi să ne devină atât de drag tuturor! Era un băiețel bun și curajos, pentru care onoarea tatălui său s-a dovedit a fi ceva sfânt și care a suferit din cale-afară când a văzut cât de crunt fusese înjosit părintele lui, de aceea s-a și revoltat atunci. Așadar, ne-am înțeles: nu-l vom uita niciodată, niciodată, chiar dacă ar fi să trăim până la adânci bătrânețe! Oricât de prinși am fi de îndeletnicirile noastre și oricât de importante ar fi lucrurile pe care le-am avea de făcut, chiar dac-ar fi să ajungem la cele mai înalte demnități sau dacă dimpotrivă ne-ar lovi o mare nenorocire – să ne aducem pururea aminte ce bine ne-am simțit cândva aici, împreună, uniți cu toții printr-un sentiment frumos și bun, mulțumită căruia, tot timpul cât l-am înconjurat cu dragoste pe micuțul nostru prieten, am reușit să fim mai buni decât suntem de fapt. Porumbeii mei, îngăduiți-mi să vă spun așa, pentru că de câte ori mă uit la chipurile voastre cuminți și dragi mi-aduc aminte de aceste blânde păsărele cenușii! Copiii mei scumpi, poate că nu veți înțelege tot ce vă spun, pentru că de multe ori nu știu să-mi exprim gândurile lămurit, dar să nu uitați ce v-am spus acum și poate că mai târziu, când veți cugeta la cuvintele mele, o să-mi dați dreptate. Să știți că nu există pe lume ceva mai de preț și mai trainic, ceva mai sănătos și mai folositor în viață decât o amintire frumoasă și, mai ales, o amintire plină de farmec din anii copilăriei, petrecuți în casa părintească. Vi se vorbește adeseori despre educația voastră, dar o minunată, o sfântă amintire din copilărie are poate mai mult ca orice darul de a desăvârși educația. Acela care adună cât mai multe amintiri de felul acesta pentru toată viața poate fi sigur că, la un moment dat, va găsi scăparea în ele. Chiar dacă n-am păstra decât o singură amintire frumoasă în inima noastră, această unică amintire ne poate da chezășia că ne va salva cândva dintr-un greu impas. Poate că mai târziu, cine știe, ne vom înrăi, poate că nu vom fi în stare să ne ferim de a săvârși vreo faptă rea, poate c-o să ne batem joc de lacrimile semenilor noștri și de aceia care spun așa cum spunea Kolea adineauri: „Vreau să sufăr pentru omenire!”, poate că vom face din ei ținta ironiilor noastre usturătoare. Și totuși, oricât de răi am deveni, ferească Dumnezeu, când ne vom aduce aminte de înmormântarea lui Iliușa și de dragostea cu care l-am înconjurat în puținele zile ce le-a mai avut de trăit, iar mai apoi cum am stat de vorbă prietenește cu toții aici, lângă piatra lui, nici cel mai hain, cel mai veninos sau cel mai ironic dintre noi – dacă s-ar întâmpla să ajungem vreodată așa – nu va îndrăzni să-și bată joc de tot ce a fost bun și cinstit în inima lui în clipa de față! Mai mult, poate că în momentul acela își va lua seama și-și va spune în sinea lui: „Da, ce băiat bun eram pe vremea aceea, și curajos, și cinstit”. Chiar dacă va zâmbi în sinea lui, nu-i nimic, adesea omul ia în răspăr tot ce-i bun și frumos, dar o face numai din nesocotință. Eu însă vă încredințez, domnilor, că o clipă mai târziu inima sa îi va șopti: „Nu, rău ai făcut c-ai zâmbit, sunt lucruri care nu trebuie luate în râs!”
- Așa e, Karamazov, am înțeles ce vrei să spui: exclamă Kolea cu o privire scânteietoare. Copiii fremătară, vrând parcă să adauge și ei ceva, dar se stăpâniră, așteptând, emoționați și atenți, cu ochii pironiți asupra vorbitorului.
- Asta, firește, numai în cazul când s-ar întâmpla să ne înrăim, continuă Aleoșa. Dar de ce am fi răi, nu-i așa? Să ne străduim, deci, în primul rând și mai presus de orice, să fim buni la suflet, apoi cinstiți și, în sfârșit, să nu lăsăm niciodată să se aștearnă uitarea între noi. Țin să vă repet lucrul acesta. La rândul meu, vă dau cuvântul că n-am să uit pe nici unul dintre voi; sunt convins că și peste treizeci de ani am să-mi amintesc de fiecare obrăjor pe care-l am acum în față. Kolea i-a spus adineauri lui Kartașov că noi „nici nu ne sinchisim de persoana lui!” Dar cum aș putea, oare, să uit că există pe lume un băiețel cu numele de Kartașov care mă privește în clipa asta cu ochișorii lui buni, blânzi și voioși, și care a și început să roșească, cum a roșit atunci când a descoperit Troia. Domnilor, prietenii mei scumpi și dragi, fie ca toți să avem sufletul mare și viteaz al lui Iliușa, să fim inteligenți, îndrăzneți și generoși cum este Kolea (a cărui minte desigur se va ascuți și mai mult pe măsură ce va crește) și tot atât de sfioși, dar ageri la minte și drăgălași, cum e Kartașov. Dar nu e vorba numai de ei doi! Toți îmi sunteți dragi, domnilor, fiecare din voi își are locul lui în inima mea, așa cum mi-aș dori, și chiar vă rog să-mi faceți și voi un locușor în inima voastră! Și cui datorăm sentimentul acesta bun și frumos, care ne leagă, cine oare ne-a unit laolaltă? Iliușa, blândul și dragul nostru prieten, pe care-l vom iubi pururea și a cărui memorie am hotărât s-o păstrăm cu statornicie. Să nu-l uităm niciodată; fie ca duioasa lui amintire să rămână mereu proaspătă în inimile noastre acum și-n vecii vecilor!
- Da, da, veșnică să-i fie amintirea! Strigară, cuprinși de emoție, toți copiii cu glăscioarele lor argintii.
- Să ținem minte obrăjorul lui, hăinuțele sale, bietele lui cizmulițe amărâte, sicriul lui și pe nefericitul și păcătosul de taică-său și să ne aducem aminte cu ce curaj s-a ridicat copilul ăsta să ia apărarea părintelui său, înfruntând toată clasa!
- O să ne-aducem aminte, da, da, o să ne-aducem aminte! făgăduiră din nou copii. Era bun și curajos!
- Mi-era atât de drag! exclamă Kolea.
- Copiii mei, dragii mei prieteni, să nu vă temeți de viață! Fiindcă viața poate fi nespus de frumoasă când faptele tale sunt bune și drepte.
- Da, da, repetară în cor băieții.
- Nici nu știi cât te iubim, Karamazov! Mărturisi spontan un glas ce părea al lui Kartașov.
- Da, te iubim, te iubim! Îi ținură cu toții isonul și mulți dintre ei aveau lacrimi în ochi.
- Urra, trăiască Aleoșa Karamazov! strigă din toată inima Kolea.
- Și veșnică amintire bietului copilaș! Adaugă cu duioșie Alioșa.
- Veșnică amintire! Rostiră băieții, repetând cuvintele lui.
- Karamazov! Răsări deodată Kolea. E adevărat ce spune religia că vom învia din morți și ne vom scula cu toții din morminte? Înseamnă că atunci o să fim iarăși împreună și o să-l vedem pe Ilușencica?
- Sigur că da, ne vom scula, și atunci ne vom povesti veseli și fericiți tot ce am făcut în viață, răspunse Alioșa cu însuflețire, deși zâmbind.
- Vai, ce frumos o să fie! Se bucură Kolea.
- Și acum, dragii mei, ajunge, să lăsăm deoparte discursurile și să mergem cu toții la praznic. Nu trebuie să vă simțiți prost fiindc-o să mâncăm plăcinte. Este o veche datină pe care am apucat-o din moși strămoși și care, să știți, are și partea ei bună, spuse râzând Aleoșa. Hai să mergem! Mână în mână!
- Mereu
vom merge așa, toată viața, mână în mână. Urra, trăiască
Aleoșa Karamazov! strigă din nou Kolea, și glasurile tuturor
copiilor se îngemănară într-o izbucnire de entuziasm."
Dostoievski
- Finalul romanului Fraţii Karamazov.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu