Ați avut vreodată senzația că unii oameni, deja morți, trăiesc de fapt și suntem cu toții contemporani unii cu alții ? Ați trăit pe pielea voastră starea continuum-ului spațio-temporal al lui Einstein ? Poate că da, însă e foarte ușor, și de altfel rațional, să îți spui în astfel de momente că totul e doar în imaginația ta. E foarte justificabil să gândim așa, dar pe mine mă intrigă vorba lui Picasso. Nu mai rețin exprimarea dar sensul ei era că tot ceea ce ne putem noi imagina există în realitate (indiferent dacă asta e perceptibil cu mijloacele actuale ale științei), altfel imaginația noastră ar veni din neant, ori asta e, cred eu, cu mult mai absurd decât să pretinzi că SIGUR (în ”minunatele” argumentări de genul: Biblia are dreptate pentru că are dreptate) există Dumnezeu (deși ”existența” lui Dumnezeu a creat și ea poate cele mai mari orori făcute de oameni în numele Lui). Imaginația are cauze, și ea trebuie luată în calcul dacă tot vrem să fim adevărați ”raționaliști”, oameni cu ”spirit științific”, pentru că ăsta e ”trend-ul” în ultimele două secole. ”Inconștientul colectiv” nu mi se pare că explică decât un anumit ”mod de lucru” al imaginației, însă nu află cauza...nu știm încă de când și de ce anumite idei sau imagini se instalează în imaginația noastră...Nu știm ce le provoacă, doar găsim trepte intermediare, frânturi, dar pretindem foarte ușor că știm ceva despre ființa umană. Eu cred că domeniul cunoașterii omului în intimitatea sa este încă departe de a putea afla ceva cu siguranță REAL despre om. Există doar argumentări mai puternice sau mai slabe pentru a susține teoriile. ATÂT ! Cine pretinde că știe mai mult despre om e pe veci un mare ipocrit în fața mea (indiferent dacă e psiholog, psihiatru, sau preot). Dacă tot vrem să fim ”realiști” hai să o facem serios ! Ar trebui să nu ne mai copilărim în a afla CINE are dreptate....asta nu este esențial, esențial este ADEVĂRUL, așa în puținul în care se oferă el cunoașterii...Prin urmare eu nu pretind că știu ceva cu siguranță, dar îmi place să visez cu ochii deschiși, fără a face din visul meu o ”realitate” pe care să o impun celorlalți prin tot felul de mijloace de propagandă. Oare când va veni ziua în care vom scăpa de toate aceste false realități impuse religios sau politic sau în ambele moduri simultan, când oare vom încerca pentru prima dată să deschidem ochii și să privim SINCER, fără clișee sau prejudecăți, realitatea ? Cred că asta e maturizarea de care are nevoie omenirea...Așadar mie, în imaginația mea, mi se pare că anumiți oameni au intervenit în viața mea în anumite momente pe care nu le cred întâmplătoare. Mi s-a întâmplat cu Beethoven acum vreo 5 ani când nu știu ce aș fi făcut dacă nu dădeam (EXACT atunci) peste ultimele sale cvartete (Op. 127, 130, 131, 132, 133 Marea Fugă, 135). Ce am învățat de la Beethoven atunci ? Am învățat că dacă vreau cu adevărat să cânt, să fac muzică, atunci NU trebuie să mă mai raportez la ce cred alții că pot sau nu pot eu face, că dacă vreau să cânt, mai mult decât orice pe lumea asta, nu trebuie decât să fac asta, fără a mai aștepta nimic, nici succes, nici insucces, nici laudă, nici dojană, nici o raportare, nici un lanț, nici vreun om care vrea să-și satisfacă frustrările sau să și le depășească prin mine distrugând astfel și cât a mai rămas din viața lui, și viața mea. Cred că am ceva de spus în muzică și îmi dau mesajul fără să mai întreb dacă are cineva nevoie de el sau nu. Normal că mă mai întreb și acum (ca orice om), dar NU mai am o problemă capitală în asta. Este principiul ”just play”...Asta e tot ce trebuie să fac, în timpul care mi se oferă pentru asta. Acum...după 5 ani de la o experiență de ”continuum spațio-temporal” similară...a intrat în viața mea Hermann Hesse. Am citit Siddhartha, Lupul de stepă, Narcis și Gură de Aur, iar acum citesc Călătorie spre Soare-Răsare. De această dată învăț mai greu decât data trecută. Lecția e mult mai grea. Învăț să fiu mai înțelegător cu mine însumi și cu toți oamenii. Nu neaparat mai tolerant, pentru că deja acest cuvânt începe să mă dezguste când văd teoriile din vest despre a fi ”politically correct”, adică a fi tolerant cu intoleranța...Învăț totuși, în ritm foarte lent și cu mari greutăți, că în fiecare criminal stă sfântul în așteptare, și că în fiecare sfânt criminalul, că totul se produce nu în timp, ci în simultaneitate (greu de perceput când ne gândim la faptul că toți avem moartea în față, ne privește, stă la pândă în orice moment). Învăț cum nu poți fi moral, sau bun, fără a fi sincer cu tine, altfel toate așa-zisele virtuți se prăbușesc mai devreme sau mai târziu și fără să-ți ceară voie, fără să te anunțe, mulți nu află niciodată câte virtuți au cu adevărat și câte i-au părăsit demult sau nu le-au avut niciodată...De fapt a avea virtute NU este un scop (ci o falsificare încă din plecare)...un adevărat scop în viață este de a fi SINCER, orice altceva se va adăuga de la sine, sau nu, oricum, măcar nu trăiești într-o mare iluzie despre tine...Dacă nu ești sincer cu tine și cu ceilalți, vei fi continuu suspicios, deci nu vei primi nimic bun pentru că nici măcar nu vei putea să percepi ceva de după zidul suspiciunii. În relațiile cu oamenii trebuie plecat de la prezumția nevinovăției, nu de la vinovăție, ca și când tu ești o cetate fortificată care se apără continuu, trage la foc continuu în oricine se apropie, dușman sau prieten. În acest mod nimic bun nu e posibil, numai haos, răutate gratuită, minciună întreținută cu bună știință. Învăț cât de buni pot fi oamenii viciați și cât de răi oamenii virtuoși. Învăț de la personaje care au avut curajul să sfideze orice instituție umană, biserică, familie, morală, rațiune, ”bunăstarea” oamenilor ”așezați la casa lor”, în încercarea nebună de a demasca minciuna și de a-și găsi propriile răspunsuri, nu cele învățate de-a gata. Unii reușesc, alții nu, dar toți sunt sinceri, toți sunt căutători aprigi, toți știu că e mai bine să mergi pe un drum fără destinație sigură, decât să stai și să te întrebi o viață întreagă ”what if ?”, doar pentru că în loc să afli dacă nu cumva poți fi fericit, ai preferat să fii ”moral”, ”familist”, ”credincios” (”ateu”), ”rațional”, preluând continuu roluri neasumate, purtând măști, doar pentru că ”altfel societatea ar ajunge la anarhie, dacă toți am merge pe drumul nostru”. Și ????????????!!!!!!!!!!!!!!!!! Depinde ce vrem să alegem de fapt, anarhia minciunii sau anarhia adevărului...Am văzut deja cu toții cât de anarhică este minciuna, oricât de organizată pare ea, am văzut de mii de ani rezultatele ei, copii ei. Poate anarhia adevărului nu ar fi așa de ”democratică”, de ”liberă”, de ”corectă politic”, de ”tolerantă”, de ”bazată pe principiul egalității drepturilor omului”, de ”credincioasă” (”In God We Trust”)...Poate ne oprim toți din graba asta nebună spre NIMIC și stăm puțin de vorbă fără a găsi motive pentru a ne simți continuu ”ofensați”...Pink Floyd - Keep Talking...
”For millions of years mankind lived just like the animals
Then something happenend which unleashed the power of our imagination
We learned to talk
There's a silence surrounding me
I can't seem to think straight
I'll sit in the corner
No one can bother me
I think I should speak now ___________ Why won't you talk to me
I can't seem to speak now ____________ You never talk to me
My words won't come out right ________ What are you thinking
I feel like I'm drowning _____________ What are you feeling
I'm feeling weak now _________________ Why won't you talk to me
But I can't show my weakness _________ You never talk to me
I sometimes wonder ___________________ What are you thinking
Where do we go from here _____________ What are you feeling
It doesn't have to be like this
All we need to do is make sure we keep talking
Why won't you talk to me _____________ I feel like I'm drowning
You never talk to me _________________ You know I can't breathe now
What are you thinking ________________ We're going nowhere
What are you feeling _________________ We're going nowhere
Why won't you talk to me
You never talk to me
What are you thinking
Where do we go from here
It doesn't have to be like this
All we need to do is make sure we keep talking”
...
Just keep talking! Where to go from here...I still learning the art of talking, but I'll never give up.
RăspundețiȘtergereAr fi interesant de stiut de ce ti se pare absurda abordarea lui Picasso. Nu imi e cunoscuta decat din ce spui tu, dar din asta mi se pare destul de plauzibila: un posibil raspuns pe care el l-a gasit. Insa pentru ca nu am prea inteles de ce ti se pare atat de absurda ideea respectiva, sunt tentata sa cred ca atitudinea ta fata de afirmatia asta e tocmai de tipul:'e absurda pentru ca e absurda', adica fix tautologia careia ii atribuiai o vina mai mica decat cea pe care o atribui absurditatii.(Te rog sa ma scuzi daca gresesc, sunt constienta ca e foarte posibil sa fie asa). Mie mi se pare laudabil faptul ca cineva a ajuns la o concluzie personala, fie ea eronata sau corecta.
RăspundețiȘtergereCat despre oamenii care stiu totul, cunosc adevarul, nimic nu imi e mai urat pe lumea asta. Si la fel de aiurea mi se pare faptul ca, desi uneori suntem constienti ca dreptatea sau adevarul nu sunt ale noastre (daca suntem), mergem pana in panzele albe cu argumentele. In ceea ce ma priveste, am convingerea ca cel mai neinsemnat lucru de pe lumea asta poate fi argumentat foarte solid si contra-argumentat la fel de bine, la aceste doua directii opuse putandu-se adauga o multime de variante, dupa circumstante, disponibilitate si bunavointa s.a.
Apoi, Sinceritatea (ca tot vine vorba) este, dupa parerea mea, o chestie foarte colorata si chiar mai mult decat atat. Ramane, indiscutabil, valabil faptul ca sinceritatea, in general, este de dorit si de apreciat. Insa am senzatia ca de mult prea multe ori ea devine un instrument 'de scos', in situatii ca urmatoarea: 'am gresit, dar macar sunt sincer,((...) astfel incat m-am absolvit de orice vina, iar tu esti un dobitoc daca nu ma ierti)', si atunci sinceritatea devine nici mai mult nici mai putin decat un bine :) rau. Iar despre oamenii pe care ii vedem nesinceri, sunt convinsa ca gresim mult cand ii judecam..s-ar putea sa fie neasteptat de sinceri in nesinceritatea lor (a nu se intelege ca vorbesc la modul absolut).
Sunt destul de ambigue lucrurile pe lumea asta, mai ales daca te complaci in ambiguitatea asta atat de comoda..Dar cred ca nimic nu e mai frumos pe lume decat sa iti mai dai seama de cate-o chestie, chiar daca in curand e posibil sa realizezi ca te-ai inselat. Si, da, cred ca e o idee excelenta sa nu te opresti.
A. M. ,
RăspundețiȘtergereÎmi pare rău că exprimarea mea poate crea confuzie, dar eu am spus: ”E foarte justificabil să gândim așa, dar pe mine mă intrigă vorba lui Picasso”. Acel ”dar” înseamnă tocmai faptul că deși este justificabil să gândim că totul ar fi doar în imaginația noastră, eu sunt ”intrigat” în sensul bun, adică sunt uimit, mi se pare foarte interesant, sunt mirat în cel mai bun sens de vorba lui Picasso, nicidecum să o consider o absurditate. Mi s-ar părea absurd, ca și lui Picasso, să credem că imaginația ar veni din neant, adică ar fi absurd să NU existe o cauză pentru tot ceea ce ne imaginăm, ar fi absurd să nu înțelegem imaginația ca parte din realitate, chiar dacă ar trebui să redefinim concepția despre realitate în contextul includerii imaginației în zona realității, dar a realității imperceptibile cu mijloacele actuale ale științei, mijloace care au și ele limita lor...
A. M. ,
RăspundețiȘtergereA merge până în pânzele albe cu argumentele, dar a NU te simți ofensat și a NU face asta doar pentru a demonstra că TU ai dreptate, ci de dragul unei conversații interesante care nu trebuie să ducă nicăieri anume, ci doar să ne ajute să ne cunoaștem mai bine și să învățăm să comunicăm sincer, sau poate din când în când să ne mai deschidă spre a vedea realitatea din alt unghi, acest tip de argumentare - contraargumentare mi se pare FOARTE BUN, foarte indicat, dar din păcate acest sport nu se mai practică în zilele noastre....conversația liberă, fără miză, nu mai e demult la modă, acum e la modă comoditatea de a pleca din mijlocul argumentării - contraargumentării pentru că abea așteptăm momentul să ne simțim ofensați și ne place la nebunie, din păcate, să ne dăm în mod arbitrar ocazia de a avea ”ultimul cuvânt”, de parcă ar conta.....Eu întreb oare ce s-ar întâmpla dacă am alege conștient să nu ne mai simțim ofensați, să ascultăm interlocutorul până la capăt oricât ar durea (sau dura :) ) asta, chiar dacă nu suntem de acord cu el, ce ar fi să ”keep talking”...la infinit...fără ”fițe”...oare nu ar ieși nimic bun de acolo ??? Oare nu am învăța mai bine dintr-o discuție infinită (interminabilă) cum să fim mai înțelegători cu ceilalți, cu diferența ? Oare nu arta conversației ne ajută să ne apropiem cu adevărat ? Oare ajută încheierile bruște ale conversației și trecerea la arme, război, mai mult decât a avea o discuție nevinovată ? ASTA întreb...But....It does not have to be like this...all we need to do is make sure we keep talking...
Cât despre „sinceritatea” de care vorbești, acel caz presupune manipulare, ori manipularea interlocutorului (gen am greșit, dar sunt sincer) NU are nimic de-a face cu sinceritatea...aia nu e sinceritate, aia se cheamă bravadă ieftină cu o sinceritate foarte fragilă, ușor deturnabilă. Când sinceritatea devine și ea o mască, atunci ea nu mai e nicidecum sinceritate. Eu cred că NU trebuie să purtăm măști niciodată, sau cât mai puțin posibil (doar în cazuri extreme, doar când avem motive BINE ÎNTEMEIATE de autoconservare), pentru că a purta masca înseamnă a te complace în suspiciune continuă asupra interlocutorului. Eu de exemplu mă simt mai jignit de cineva care poartă măști în prezența mea, decât de cel care mă înjură în față...prefer să știu ce gândește celălalt despre mine, altfel conversația nu are nici un sens, e doar un exercițiu al minciunii, nu mă apropie de om, e pierdere de timp. Când sunt înjurat rămân la masă (bineînțeles, nu în cazuri de violență fizică, acolo deja nu mai vorbim de oameni, ci de specii mult sub animale, că animalele sunt violente de foame, nu așa din plăcere), când sunt mințit plec...Sper să mă fac înțeles de data asta...Dacă nu, promit că voi avea în continuare răbdare să mă explic :) Esența textului meu este că eu nu știu (nu pot pretinde asta), dar cred că intervențiile lui Beethoven și Hesse în viața mea NU au fost întâmplătoare...mă simt contemporan cu ei...și poate contemporan (cum altfel ? :) ) cu Cineva care poate i-a trimis la mine EXACT atunci când aveam nevoie de ei...dar asta nu mă face să impun credința mea altora, așa cum fac creștinii instituționalizați...Dumnezeu, dacă există (suntem ipocriți dacă pretindem că SIGUR există; e marea provocare să credem în Dumnezeul care s-ar putea să nu existe, „fericiți cei ce NU au văzut și au crezut”; avem atâta îndrăzneală, sau suntem doar niște ”legume” manipulabile cu toții ? ), El răspunde în secret, răsplătește în secret...NU știe dreapta ce face stânga...
Iti multumesc pentru explicatii. Am realizat ca cuvantul (scuze de cacofonie) de care m-am impiedicat a fost ``a intriga``. Astfel incat am cautat in dex. Iata ce am gasit:
RăspundețiȘtergereINTRIGÁ, intríg, vb. I. 1. Tranz. (La pers. 3) A deştepta curiozitatea, îngrijorarea, suspiciunea cuiva, punându-l pe gânduri. Sursa: DEX '98
INTRIGÁ vb. v. îngrijora. Sursa: Sinonime
Avand in vedere aceste definitii consider ca nu am intrecut masura cu lipsa de intelegere. Si daca mai adaug la asta si faptul ca tu esti prima persoana pe care o aud folosind verbul ``a intriga`` cu sensul de ``a uimi``.De aceea te rog sa ma scuzi.
Si as mai vrea sa adaug ca, in ceea ce priveste argumentele, nu am absolut nimic impotriva lor. Insa eu vorbeam despre o situatie care exista, in timp ce tu vorbesti despre o situatie ideala.
Si, daca tot e vorba sa fim sinceri,eu sunt descumpanita cel mai mult atunci cand realizez ca uneori tocmai oamenii care pretind ca anumite lucruri, sau militeaza pentru anumite idei sunt, ei insisi isi incalca propriile aspiratii; ma rog, cred ca intelegi ce spun. Sunt descumpanita si totusi realizez ca nu e atat de rau, ca suntem oameni si ca daca nu am cere mult (de la noi, de la ceilalti, de la viata),nu am primi nimic. Asa ca mai bine speram decat sa nu speram. Si as mai vrea sa mentionez ca absolut tot ce spun, spun din experienta mea, ci nu din stele ( sau neant), asta ca sa nu mi se ia in nume de rau. Adica specific faptul ca e foarte posibil sa fie altfel, sa nu fie cum spun eu, dar mie asa mi s-a intamplat.Dar trebuie sa tinem incontinuu ochii deschisi, nu?
Multumesc, inca o data de explicatii.
Daca am închide limba română în limitele unui dicționar, ea nu ar mai fi vie. Normal că trebuie să vorbim corect, dar eu am ales să forțez puțin nota cu acest termen. Îmi asum consecințele. Bineînțeles că vorbesc despre ideal, dar refuz să cred că nu putem să ne apropiem de el. Nu pretind că sunt infailibil, știu că greșesc cât cuprinde, știu că mă pot contrazice, că-mi pot încălca principiile. Ideea mea, totuși, era să încercăm să nu mai avem atâtea pretenții de la interlocutor, ci doar să vorbim, să dialogăm și să vedem ce se întâmplă. Poate se întâmplă și ceva bun din când în când, dacă nu ne tot simțim ofensați, jigniți în orgoliu. Suntem oameni. Oamenii greșesc. Problema mai gravă este că oamenii au ajuns mai necruțători decât Dumnezeu când vine vorba de greșelile altora, dar când e vorba de propria persoană tot universul ar trebui să aibă mare grijă să nu ne ofenseze. O să vezi mulți oameni care își încalcă principiile, dar nu orice încălcare e la fel de gravă cu cealaltă, depinde de context, de situație, nu e simplu. Dumnezeu nu e un funcționar care măsoară păcatele și stabilește procente, dacă era așa nu îl primea înapoi pe fiul risipitor tăind cel mai bun vițel, "nedreptățind-ul" pe fratele cel "bun"...
RăspundețiȘtergereNu stiu de unde vine obsesia ofensei. Nu intentionez sa ofensez pe nimeni iar daca se intampla involuntar, de regula imi cer scuze (atunci cand realizez). Cea mai mare problema pe care eu o intampin legata de comunicare (din partea mea) este aceea de a nu deranja, a nu ofensa pe celalalt. Iar daca se intampla invers, e simplu. Inseamna ca interventia mea nu e binevenita si ma retrag. Cel mai bine comunic cu oameni care nu sunt susceptibili, cu care ma simt in largul meu. Probabil ca tocmai de aceea comunic atat de putin...
RăspundețiȘtergereDeci, daca te simti ofensata pleci (ca deocamdata ai vorbit mai mult de cazul cand tu ai continuu grija de a nu ofensa interlocutorul) ? Asta ar insemna, daca pleci, ca esti incapabila de a ierta. Aici apare orgoliul. Ceea ce vreau sa spun prin "keep talking" este ca orgoliul e finalul unei discutii. Orgoliul vrea sa se asigure ca vom pleca de la "locul faptei" inainte ca o posibila minune sa aiba loc...minunea comunicarii infinite si, prin ea, a apropierii oamenilor, minunea de a ierta cat mai mult...E usor de vorbit cu persoanele apropiate ca personalitate, dar provocarea apare la o discutie in contradictoriu, unde ideile sunt aparate cu pasiune, unde e nevoie de exercitiul iertarii...Din acele discutii invatam...
RăspundețiȘtergereCa sa poti fi sincer trebuie sa stii intai cine esti. Personal, cand ma gasesc mintind sau vorbind "formal", ca apoi sa raman cu o tristete neexplicata, se intampla de obicei ptr ca uit ptr cateva clipe, coplesita de toate senzatiile ce le traim intrand in contact cu ceilalti, in care nadajduim sa intalnim toate dorintele si idealurile noastre si aici probabil te vei gandi ca sunt naiva, si asa m-am gandit si eu incercand sa imi justific comportamentul absurd, insa totul depinde de ochiul care priveste, chiar tu spui ca trebuie sa pornim de la prezumtia de nevinovatie, si cum nu cred ca exista oameni rai, ci doar oameni care sufera, ma bucur de fiecare om, si bucuria momentului , in care imaginatia ta creaza o realitate din dorintele si nazuintele tale, te face sa uiti ptr o clipa cine esti , nu te mai afli in momentul de intimitate de care vorbeai in articolul ''Despre scris..", tu acum descoperi, cauti, si incepi sa vb, daca nu esti inteles, din start nu mai poti fi sincer pentru ca vorbesti singur, te trezesti inconjurat de oameni dar totusi singur, si cum sa nu iti pui masca? Si atunci nu mai esti tu, esti nenatural, pentru ca circumstantele te obliga sa fi altcineva, ori sa te retragi din nou in tine, ptr a te regasi apoi , a realiza paradoxul ca iubesti pe toata lumea , macinat de incapacitatea de a iubi omeneste, de a arata iubirea, de a o manifesta, o neputinta totala, din partea ta si a celorlalti, atunci ai ajuns din nou la tine, acolo, in singuratate, si poti sa canti si sa plangi de tristete cu lacrimi de bucurie...dar neinteles ramai mereu, si sincer nu poti fi decat cu tine. Cine crezi ca isi doreste masca?...
RăspundețiȘtergereAdela,
RăspundețiȘtergereSunt în mare parte de acord cu tine. Iată și aici pe blog un exemplu viu în dialogul cu "a.m"...Fiecare se simte acum neînțeles și are impresia că nu vorbește românește. E un sentiment frustrant, dar eu întrebam (poate sunt și eu naiv), ce s-ar întâmpla dacă oamenii ar trece dincolo de blocajul acesta, dacă nimic nu i-ar putea opri să vorbească în continuare, oricât de greu ar fi, atunci ce s-ar întâmpla ? Ce s-ar întâmpla dacă nu ne-am mai pedepsi interlocutorii prin indiferență plecând din mijlocul dialogului, numai pentru că gândesc sau se exprimă diferit de obișnuința noastră, sau pentru că avem impresia că nu ne vor în preajma lor doar pentru că se înflăcărează în a-și argumenta propria poziție și astfel mai dau cu bâta în baltă. NU suntem perfecți ! Atunci hai să ne acceptăm unii pe alții în neputințele noastre și să comunicăm dincolo de orice limite, oricât de greu ar fi...Oare drumul "keep talking" nu duce nicăieri ? Se pare că ne e mult mai ușor să ne tratăm cu indiferență sau chiar să facem războaie (mondiale), decât să comunicăm, măcar așa cum putem prin limbajele descoperite, nici ele nu sunt perfecte, limbajele de comunicare sunt pe măsura noastră imperfectă, le merităm...Hai să vedem totuși ce putem face cu ele dacă suntem cu adevărat perseverenți ! Keep talking...
Da,Ovidiu....cu cat ma gandesc mai mult la sensul nostru in definitiv, caci, nu stiu daca cunosti frica aceasta, sentimentul ca nu faci ceea ce trebuie, o fuga continua de la una la alta, imi dau seama ca de fapt singurul sens e sa ajungem sa putem fi sinceri, cu alte cuvinte, sa putem realiza utopia prezentata de tine, problema e ca realizarea indatoririlor pe care credem ca le avem, inoculate din stanga si din dreapta, se realizeaza cu compomisuri ptr ca sunt si ele subordonate sistemului care nu este nicidecum de natura utopica, si ptr asta schimbam masca in functie de petrecere.. Nu avem incredere sau mai degraba curaj sa renuntam la vechile obiceiuri, asta cred ca e problema, preferam sa ne pastram o anumita stabilitate ingropati in compromisuri, gandind ca inauntrul nostru putem pastra idealul viu....e nevoie de mult curaj si renuntare pentru a putea fi in totalitate sinceri, cu toate lumea, in toate circumstantele...mi se pare de-a dreptul martirism....ne aparam si noi cum putem...sau ne sapam groapa singuri...
RăspundețiȘtergere...Da...Ce greu e dar ce ușor e în același timp...și invers :)
RăspundețiȘtergerebuun. desi nu voi mai continua, tin totusi sa imi exprim concluzia mea izvorata din dialogul de mai sus. tin sa o exprim, dar nu tin neaparat sa fie luata in seama de cineva (nu ma astept sa se intample asta). eu o iau oricum in seama (altminteri ar fi stupid sa o impartasesc). Asadar:
RăspundețiȘtergerefiecare ia fix cum vrea ceea ce se spune, nu conteaza daca are vreo legatura cu ce s-a voit a fi spus. o situatie ideala mi s-ar parea nu neaparat aceea in care s-ar realiza atingerea infinitului, cat mai degraba aceea de a intelege ce a dorit celalt sa spuna. pentru ca altfel nu prea cred ca exista diferenta intre a comunica si a vorbi de unul singur. adica nu cred ca trebuie luat principiul si ajuns la el, ci chiar invers: este de preferat sa construiesti putin cate putin fara sa asezi obsesiv deasupra fiecarui cuvint scopul final. sa il lasi sa te surprinda, sa poti risca sa nu il atingi niciodata, sa il atingi fara sa cauti asta cu lumanarea, sa vina de la sine. Daca urmaresti principiul cu tot dinadinsul si iti creionezi tu calea pe care sa mergi pentru a ajunge Acolo risti foarte mult sa devina totul artificial si risti, de asemenea sa pierzi ceva imprevizibil, neasteptat, Ceva-ul ce s-ar putea intampla, poate, numai daca nu ti-ai dori atat de mult sa se intample.
A te limita dorind cu orice pret nelimitarea.
Si cred ca in faptul de a reduce toate posibiitatile prin care o discutie se poate termina la una singura, respectiv la motivul orgoliului, se gaseste o eroare. Sunt lucruri de care pur si simplu nu poti face abstractie.
RăspundețiȘtergereNormal că nu voi mai continua nici eu, A.M., pentru că mie nu-mi place să vorbesc singur, singur...Eu sunt puţin masochist, mie îmi place să vorbesc singur atunci când în „apropierea mea” se află o altă persoană care vorbeşte singură. Astfel nimeni nu-şi „caută cu lumânarea” minunea, DAR este în aşteptarea ei...Îmi pare rău, dar eu nu văd altă cale...atâta mă duce pe mine capul...sau inima...sau sufletul...sau spiritul...sau ce-o fi...Aşa că, deşi poate sună deja hilar, comic, aberant, sado-masochist, dement, eu spun în continuare: KEEP TALKING...cu riscul asumat de a nu se întâmpla niciodată...aşa cum nu putem crede decât în Dumnezeul care s-ar putea să nu existe...Keep talking...
RăspundețiȘtergerebah tu esti bulangiu`?....te arzi in tub....dute` bah si ia putin aer...
RăspundețiȘtergereimi place cum gandesti si tot respectul pentru ceea ce faci :*
RăspundețiȘtergereMerci, Adriana :)
RăspundețiȘtergere