Încă o vanitate...şi-ncă una, şi-ncă una...trăiască minciuna !

Let's go chasing rainbows in the sky
It's my invitation
Let's all take a trip on my ecstasy

I'm Mr bad guy, yes I'm everybody's Mr bad guy
Can't you see I'm Mr Mercury
Oh, spread your wings and fly away with me

Your big daddy's got no place to stay
Bad communication
I feel like the President of the USA

Mr bad guy, yes I'm everybody's Mr bad guy
Can't you see I'm Mr Mercury
Oh, spread your wings and fly away with me

I'm Mr bad guy, they're all afraid of me
I can ruin people's lives
Mr bad guy, they're all afraid of me
It's the only way to be
That's my destiny
Mr bad guy, Mr bad guy, bad guy

It's the only way for me
It's my destiny, oh yeah

Mr bad guy, yes I'm everybody's Mr bad guy
Can't you see this is my destiny
Oh, spread your wings and fly away with me 


(Freddie Mercury - Mr. Bad Guy)

Despre distanţa "sanitară"

               Despre nesinceritatea motivată "medical", "clinic", despre nesinceritatea "sănătoasă" mintal...despre psihicul nostru fragil...Iată cum îmi scapă ceva fundamental pentru relaţiile omului: distanţa "sanitară". Îmi scapă dreptul omului de a se proteja de o interferenţă pentru că într-un anumit moment are prea multe pe cap pentru a mai face faţă altuia. Asta nu înseamnă că există neaparat suspiciune sau ceva murdar la mijloc, ci pur şi simplu e greu, e înfiorător câteodată să-ţi faci ţie faţă, decum altuia. În astfel de momente eşti nevoit să păstrezi distanţa mai ales faţă de persoane unde simţi că orice legătură profundă te poate arde pe dinăuntru...o astfel de relaţie poate fi revelatoare, "mântuitoare", poate fi o experienţă fundamentală, nepreţuită, dar nu îşi găseşte timpul şi locul încă...Astfel eşti nevoit să amâni experienţe care îţi pot schimba viaţa, te pot transforma (în bine sau rău, nu contează, ambele experienţe sunt foarte relevante). Amâni totul pentru că eşti mult prea prins în altceva într-un anumit moment al vieţii tale. Nici o experienţă nu trebuie pierdută (dacă poate transforma, dacă poate mişca), dar unele experienţe trebuie luate pe rând, NU deodată, NU pentru că zice cineva...NU pentru că zice Ovidiu Pârjol...Da...asta am făcut toată viaţa...am forţat oamenii la experienţele mele, cărora EU le fac faţă, presupunând că ei nu au propriile lor experienţe la intensitate maximă, cu toată fiinţa lor. Am considerat ca premisă faptul că numai eu îmi pot asuma viaţa la maxim şi că eu "trezesc" oamenii la "viaţă". Am crezut că numai eu pot trăi intens şi că doar experienţele pe care le pot eu înţelege merită trăite de restul oamenilor. Ce iluzie dementă pot avea ! Nici nu sunt convins că aş putea scăpa de ea cu adevărat, pentru că observ cum m-a dus de nas atâţia ani ! Iată ce "bine" încercam eu să fac oamenilor ! Iată cum eu cel "sincer" sunt cel mai nesincer şi mai pervers dintre toţi !!! Iată cum doar EU contez pentru univers !!! Restul să facă bine să mă înţeleagă, or else !!!...E înfiorător ce am reuşit să fac !!! Pot să mă duc dracului !!! Nici nu înţeleg de ce dracu mai scriu chestia asta aici...Probabil din vanitate...din autosuficienţă...autoindulgenţă...Iată deci ce avem aici: o spovedanie publică, deci fără nici o valoare...Nici nu aş putea să cer vreodată cuiva iertare pentru aşa ceva...ar fi încă o vanitate...încă o implorare la atenţie...Nu înţeleg ce rost ar mai avea să mai comunic serios cu cineva pentru că eu NU comunic, eu doar mă folosesc de ceilalţi pentru a-mi manifesta setea nebună de a fi adulat, divinizat...Da, normal că cineva ar putea spune că noi toţi facem acelaşi lucru, dar eu cred că sunt "maestrul" la acest păcat...am o specializare în el începută precoce, pe la 5 ani...sunt, cred, de neîntrecut. So YOU keep talking, I don't think I will, anymore...Doamne ce fals mă simt !!! Sunt fals, fals, fals, FALS în fiecare gest, vorbă, acţiune !!! SUNT FALS PÂNĂ ŞI ÎN FALSITATEA MEA FALSĂ CE SE CREDE ADEVĂR DOAR PENTRU CĂ ARE ARGUMENTE !!!!!!!!!!!! Sunt fals !

Şi totuşi...

Şi totuşi...iată discernământul lui Lucian Blaga: "De când sinceritatea necondiţionată este privită ca o rară virtute, şi-a găsit şi brutalitatea o mască virtuoasă şi un pretext moral." Da...Şi totuşi întrebarea rămâne pentru mine: care e mai periculoasă, brutalitatea sau indiferenţa, adevărul crunt spus în faţă fără milă sau eschivarea din orice contact profund, riscant ? Sunt două extreme între care oscilăm, şi totuşi întrebarea rămâne...dacă e greu să găsim echilibrul (nu e imposibil, dar e foarte greu, hai să fim realişti), atunci care din cele două rele este un pericol mai mare ? Brutalitatea generează singurătatea în unu, "fofilarea" generează singurătatea în doi, trei, patru, ad infinitum...Dacă nu găsim echilibrul ce se întâmplă ? Dacă nu aflăm niciodată când să vorbim şi când să tăcem ? "Dacă da" nu reprezintă o problemă, "dacă nu", în schimb, mă îngrijorează...

Keep talking...

Ați avut vreodată senzația că unii oameni, deja morți, trăiesc de fapt și suntem cu toții contemporani unii cu alții ? Ați trăit pe pielea voastră starea continuum-ului spațio-temporal al lui Einstein ? Poate că da, însă e foarte ușor, și de altfel rațional, să îți spui în astfel de momente că totul e doar în imaginația ta. E foarte justificabil să gândim așa, dar pe mine mă intrigă vorba lui Picasso. Nu mai rețin exprimarea dar sensul ei era că tot ceea ce ne putem noi imagina există în realitate (indiferent dacă asta e perceptibil cu mijloacele actuale ale științei), altfel imaginația noastră ar veni din neant, ori asta e, cred eu, cu mult mai absurd decât să pretinzi că SIGUR (în ”minunatele” argumentări de genul: Biblia are dreptate pentru că are dreptate) există Dumnezeu (deși ”existența” lui Dumnezeu a creat și ea poate cele mai mari orori făcute de oameni în numele Lui). Imaginația are cauze, și ea trebuie luată în calcul dacă tot vrem să fim adevărați ”raționaliști”, oameni cu ”spirit științific”, pentru că ăsta e ”trend-ul” în ultimele două secole. ”Inconștientul colectiv” nu mi se pare că explică decât un anumit ”mod de lucru” al imaginației, însă nu află cauza...nu știm încă de când și de ce anumite idei sau imagini se instalează în imaginația noastră...Nu știm ce le provoacă, doar găsim trepte intermediare, frânturi, dar pretindem foarte ușor că știm ceva despre ființa umană. Eu cred că domeniul cunoașterii omului în intimitatea sa este încă departe de a putea afla ceva cu siguranță REAL despre om. Există doar argumentări mai puternice sau mai slabe pentru a susține teoriile. ATÂT ! Cine pretinde că știe mai mult despre om e pe veci un mare ipocrit în fața mea (indiferent dacă e psiholog, psihiatru, sau preot). Dacă tot vrem să fim ”realiști” hai să o facem serios ! Ar trebui să nu ne mai copilărim în a afla CINE are dreptate....asta nu este esențial, esențial este ADEVĂRUL, așa în puținul în care se oferă el cunoașterii...Prin urmare eu nu pretind că știu ceva cu siguranță, dar îmi place să visez cu ochii deschiși, fără a face din visul meu o ”realitate” pe care să o impun celorlalți prin tot felul de mijloace de propagandă. Oare când va veni ziua în care vom scăpa de toate aceste false realități impuse religios sau politic sau în ambele moduri simultan, când oare vom încerca pentru prima dată să deschidem ochii și să privim SINCER, fără clișee sau prejudecăți, realitatea ? Cred că asta e maturizarea de care are nevoie omenirea...Așadar mie, în imaginația mea, mi se pare că anumiți oameni au intervenit în viața mea în anumite momente pe care nu le cred întâmplătoare. Mi s-a întâmplat cu Beethoven acum vreo 5 ani când nu știu ce aș fi făcut dacă nu dădeam (EXACT atunci) peste ultimele sale cvartete (Op. 127, 130, 131, 132, 133 Marea Fugă, 135). Ce am învățat de la Beethoven atunci ? Am învățat că dacă vreau cu adevărat să cânt, să fac muzică, atunci NU trebuie să mă mai raportez la ce cred alții că pot sau nu pot eu face, că dacă vreau să cânt, mai mult decât orice pe lumea asta, nu trebuie decât să fac asta, fără a mai aștepta nimic, nici succes, nici insucces, nici laudă, nici dojană, nici o raportare, nici un lanț, nici vreun om care vrea să-și satisfacă frustrările sau să și le depășească prin mine distrugând astfel și cât a mai rămas din viața lui, și viața mea. Cred că am ceva de spus în muzică și îmi dau mesajul fără să mai întreb dacă are cineva nevoie de el sau nu. Normal că mă mai întreb și acum (ca orice om), dar NU mai am o problemă capitală în asta. Este principiul ”just play”...Asta e tot ce trebuie să fac, în timpul care mi se oferă pentru asta. Acum...după 5 ani de la o experiență de ”continuum spațio-temporal” similară...a intrat în viața mea Hermann Hesse. Am citit Siddhartha, Lupul de stepă, Narcis și Gură de Aur, iar acum citesc Călătorie spre Soare-Răsare. De această dată învăț mai greu decât data trecută. Lecția e mult mai grea. Învăț să fiu mai înțelegător cu mine însumi și cu toți oamenii. Nu neaparat mai tolerant, pentru că deja acest cuvânt începe să mă dezguste când văd teoriile din vest despre a fi ”politically correct”, adică a fi tolerant cu intoleranța...Învăț totuși, în ritm foarte lent și cu mari greutăți, că în fiecare criminal stă sfântul în așteptare, și că în fiecare sfânt criminalul, că totul se produce nu în timp, ci în simultaneitate (greu de perceput când ne gândim la faptul că toți avem moartea în față, ne privește, stă la pândă în orice moment). Învăț cum nu poți fi moral, sau bun, fără a fi sincer cu tine, altfel toate așa-zisele virtuți se prăbușesc mai devreme sau mai târziu și fără să-ți ceară voie, fără să te anunțe, mulți nu află niciodată câte virtuți au cu adevărat și câte i-au părăsit demult sau nu le-au avut niciodată...De fapt a avea virtute NU este un scop (ci o falsificare încă din plecare)...un adevărat scop în viață este de a fi SINCER, orice altceva se va adăuga de la sine, sau nu, oricum, măcar nu trăiești într-o mare iluzie despre tine...Dacă nu ești sincer cu tine și cu ceilalți, vei fi continuu suspicios, deci nu vei primi nimic bun pentru că nici măcar nu vei putea să percepi ceva de după zidul suspiciunii. În relațiile cu oamenii trebuie plecat de la prezumția nevinovăției, nu de la vinovăție, ca și când tu ești o cetate fortificată care se apără continuu, trage la foc continuu în oricine se apropie, dușman sau prieten. În acest mod nimic bun nu e posibil, numai haos, răutate gratuită, minciună întreținută cu bună știință. Învăț cât de buni pot fi oamenii viciați și cât de răi oamenii virtuoși. Învăț de la personaje care au avut curajul să sfideze orice instituție umană, biserică, familie, morală, rațiune, ”bunăstarea” oamenilor ”așezați la casa lor”, în încercarea nebună de a demasca minciuna și de a-și găsi propriile răspunsuri, nu cele învățate de-a gata. Unii reușesc, alții nu, dar toți sunt sinceri, toți sunt căutători aprigi, toți știu că e mai bine să mergi pe un drum fără destinație sigură, decât să stai și să te întrebi o viață întreagă ”what if ?”, doar pentru că în loc să afli dacă nu cumva poți fi fericit, ai preferat să fii ”moral”, ”familist”, ”credincios” (”ateu”), ”rațional”, preluând continuu roluri neasumate, purtând măști, doar pentru că ”altfel societatea ar ajunge la anarhie, dacă toți am merge pe drumul nostru”. Și ????????????!!!!!!!!!!!!!!!!!  Depinde ce vrem să alegem de fapt, anarhia minciunii sau anarhia adevărului...Am văzut deja cu toții cât de anarhică este minciuna, oricât de organizată pare ea, am văzut de mii de ani rezultatele ei, copii ei. Poate anarhia adevărului nu ar fi așa de ”democratică”, de ”liberă”, de ”corectă politic”, de ”tolerantă”, de ”bazată pe principiul egalității drepturilor omului”, de ”credincioasă” (”In God We Trust”)...Poate ne oprim toți din graba asta nebună spre NIMIC și stăm puțin de vorbă fără a găsi motive pentru a ne simți continuu ”ofensați”...Pink Floyd - Keep Talking...

”For millions of years mankind lived just like the animals
Then something happenend which unleashed the power of our imagination
We learned to talk

There's a silence surrounding me
I can't seem to think straight
I'll sit in the corner
No one can bother me
I think I should speak now ___________ Why won't you talk to me
I can't seem to speak now ____________ You never talk to me
My words won't come out right ________ What are you thinking
I feel like I'm drowning _____________ What are you feeling
I'm feeling weak now _________________ Why won't you talk to me
But I can't show my weakness _________ You never talk to me
I sometimes wonder ___________________ What are you thinking
Where do we go from here _____________ What are you feeling

It doesn't have to be like this
All we need to do is make sure we keep talking

Why won't you talk to me _____________ I feel like I'm drowning
You never talk to me _________________ You know I can't breathe now
What are you thinking ________________ We're going nowhere
What are you feeling _________________ We're going nowhere

Why won't you talk to me
You never talk to me
What are you thinking
Where do we go from here

It doesn't have to be like this
All we need to do is make sure we keep talking”

...

Îmi este dor de ce-ar fi fost...lui Naicu

Amintirile devin cumplite în momentul în care se amestecă. Mi se pare dureroasă dar suportabilă prezența unei singure amintiri în conștiință. Amestecul amintirilor, însă, mi se pare amețitor, nu atât prin ele însele, ci prin infinitatea vieților posibile...Acest hău mă înspăimântă, mă scoate din minți de câte ori mi se deschide. Poate acesta va fi cel mai mare regret al meu...că nu pot trăi, nu pot epuiza decât o singură variantă a vieții, întotdeauna și pentru totdeauna NUMAI UNA...Amintirea nu e periculoasă pentru că îmi aduce în minte viața mea, ci pentru că mă face să mă gândesc la celelalte vieți...Viețile mele ? Nu. Atunci ale cui ???..."Îmi este dor de ce-ar fi fost" (Așa îmi spunea Nicu Ciocan demult, într-o plimbare, trecând pe lângă biserica de la intersecția 11 Iunie cu Regina Maria; eram amândoi, ca oricând în viețile noastre, într-o intersecție...) Îmi este dor de toate viețile, de a mea (de trecutul, dar și de viitorul ei...) și de celelalte...

Alternativ/Progresiv...lui Al.F.

Există, după mine, două manifestări esențiale ale rock-ului: rock-ul alternativ și rock-ul progresiv. Acestea două au făcut întotdeauna din rock o cultură, nu doar o subcultură. Da ! Subcultură ar fi fost pe veci rock-ul dacă ar fi existat numai rock'n'roll, metal sau punk. Ce înseamnă cultură în rock ? Înseamnă o asumare continuă a inovației, deschidere spre orice influență cât timp ea este asimilabilă în coerența limbajului muzical rock. Aceste două genuri nu cred că sunt într-o relație de opoziție, ci mai degrabă de complementaritate. Ele reprezintă două moduri de a percepe lumea. Este vorba de două profiluri psihologice pe care le găsim atât între muzicieni, cât și între artiști în genere. Tipul "progresiv" este cel care își revendică absolutul: știu că am dreptate, știu ce înseamnă frumosul suprem, știu să fac legătura cu Adevărul și o să arăt asta într-un mod irezistibil, într-un mod copleșitor, fără "drept de apel"...Adică...asculți Simfonia a noua a lui Beethoven și rămâi fără cuvinte, fără glas...este o frumusețe și un adevăr incontestabil acolo...La fel cu filmele lui Tarkovski, sau cu albumul A Night At The Opera al formației Queen, sau cu Close To The Edge semnat de trupa Yes, sau Dark Side Of The Moon al trupei Pink Floyd, sau romanul "Frații Karamazov" al lui Dostoievski...Alternativul nu comite acest gest imoral, nu te "obligă" să-i dai dreptate. El povestește, dar o face într-un mod în care frumusețile sau adevărurile lui pot foarte ușor să fie ignorate, pot trece pe lângă tine fără să observi nimic. Cu alternativul îți poți asuma dreptul de a ignora, cu progresivul e mai greu să faci asta, progresivul subjugă atenția, te face sclav. Progresivul face monumente care te cuceresc și storc din tine tot până la ultima picătură, alternativul face (vorba lui Edvard Grieg cu referire la compozițiile sale) "case de locuit în ele"...Ambele tipologii sunt fermecătoare în termenii proprii lor, nu pot fi judecate în afara propriului context. Cum am putea opune gravitatea lui Tarkovski spiritului ludic al lui Fellini ? Sunt două valori ce nu suportă comparație. Sunt artiști care au propriul lor limbaj, tehnica, expresivitatea SPECIFICĂ. Nu pot fi judecați decât în lumea lor, nu din afara ei. E nevoie de ambele tipologii: ce ar fi lumea fără un semnal, un imbold beethovenian-hristic, "Îndrăzniți ! Eu am biruit lumea !", dar ce ar fi lumea fără "râsul printre lacrimi" al lui Mozart, cum am putea înțelege ceva din această viață fără gravitatea criticii naturii umane din "Frații Karamazov", dar cum am putea să mai "vedem" ceva dincolo de "sobrietatea" ignoranței, ipocriziei și intoleranței noastre, fără a sta "de veghe în lanul de secară"...? Eu, cel puțin, am nevoie de Beethoven-Mozart, Dostoievski-Salinger, Tarkovski-Fellini, Yes-Radiohead, Lucian Pintilie (Balanța) - Nae Caranfil (E Pericoloso Sporgersi), Eminescu - Caragiale.........................

Melancolie

Care ar fi diferența dintre melancolie și nostalgie ? Cred că nostalgia are subiect. Nostalgia o poți povesti. Te atrage irezistibil o amintire dragă. Melancolia e confuzie. Ești trist ? Nu. Ești vesel ? Nu. Trăiești intens ? Da și nu. Doar atât poți descrie: "greutate"...Nu e lene. E greutate. Te simți greoi. Nu poți să te miști, nu reacționezi la nimic. Nu simți durere, nici nu tânjești după ceva. Asta e ciudat: melancolia nu cere nimic, e mulțumită de tot (să fie ea inversul fericirii ?). Nu poți spune clar nici dacă vrei să mai stai scufundat în ea nici dacă vrei să scapi. Și totuși cât de profundă este melancolia, ce opere de artă a reușit să genereze starea cea mai amorfă pe care o poate trăi omul... Mă gândesc în primul rând la Brahms, dar și la mulți alții...Iată cât de fecundă este cenușa, griul, plumbul, rugina, tot ce e stătut, incoerența, indefinitul ante - Big Bang...Melancolia este ultima întrebare, exact aceea pe care nu mai ai putere să o spui, ba mai mult, nu mai ai putere nici măcar să o gândești. Melancolia este întrebarea ce zace în tine neformată, nenăscută. Nostalgia este un "ar fi putut fi" știut. Melancolia e "ar fi putut fi" acela din urmă, ascuns, nebănuit, e starea lui Oedip înainte de a afla unde l-a dus destinul...

No Fun !...De la Stooges

Metallica, Michael Jackson, Porcupine Tree, Jimi Hendrix...Nu e un playlist rău la o petrecere...Doar că se poate întâmpla ca o petrecere să-ți solicite concentrarea. Te concentrezi să te distrezi... Tocmai aici e problema. Este o chestiune de etichetă să te distrezi...Ai putea avea impresia că fiind la petrecere totul îți este permis. De fapt nu e așa. TREBUIE SĂ TE DISTREZI! Trebuie să fii plin de energie. Trebuie să fii fericit, sau măcar să pari așa...Nu îți este permis, cel puțin în primele ore, să fii obosit sau pur și simplu să te plictisești. Cred că o petrecere reușită e aceea în care nimeni nu așteaptă nimic de la nimeni...Poate îmi place muzica, dar nu vreau să mă zbănțăi chiar atunci, nu vreau să fiu zburdalnic. Poate când am chef dansez până dimineața, chiar și pe manele. Poate nu chiar așa: am constatat că nu rezist la mai mult de trei, oricât de beat aș fi. Dar un Michael Jackson se poate dansa ore. E funk-pop-ul ăla care te ține în priză...Dar poate nu acum, poate altă dată...Nu se poate altă dată? De ce? De ce să fie toate la timpul lor? De ce să nu fie toate la timpul nostru, timpul fiecăruia ? Multă vreme credeam că ipocrizia se manifestă doar în cadrul instituționalizat: biserică, școală, filarmonică, teatru. Se pare că există ipocrizia petrecerii...Let's smile! Everybody smile! What a beautiful party! De ce nu e de ajuns faptul că suntem împreună? De când are petrecerea un ritm intolerant, ca o cursă de cai ? Petrecerea e încă o fugă de noi înșine ? Păi atunci e cu atât mai ipocrită cu cât pretinde că e o dezlănțuire a libertății...Totdeauna se găsește cineva care să preia funcția de dj (disk jockey) și care pretinde că "simte pulsul petrecerii" și vrea să "încingă atmosfera" cu orice preț și care pune "muzică de chef". Nu ar fi nicio problemă dacă individul nu ar subînțelege prin asta că toți ceilalți trebuie să își regleze bătăile inimii după "pulsul petrecerii" care nu este altceva decât pulsul său, al dj-ului. Adică, "Băi, băieți, eu nu am venit aici să discut metafizică!" De parcă i-a zis cineva să vină cu vreun scop anume, în afară de a fi în compania unor oameni..."Ce faceți, bă ?! Ascultați King Crimson și stați de vorbă?! This is not a party! This is NOT COOL!" Well...I love being NOT COOL, even when I'm dancing...

Nocturnă

Ce aglomerare de stări aduc sunetele depărtate ale nopții: singurătate, amintiri trezite de un lătrat amestecat cu fondul sonor indescifrabil specific orașului, stare de trecere, de așteptare. Calmul nopții urbane este unul dinamic, tot timpul ai senzația mișcării, simți continuu iminența acțiunii. Noaptea în oraș este teamă ancestrală, zvârcolire mocnită. Noaptea în munți este pacea aceea înainte de timp, nu are curgere. Poate de aici vine metafizica ființei la români, de aici spiritul rural. Devenirea este posibilă în oraș. Vestul Europei are orașe, estul sate. Sunt două stări de existență diferite care se pot împleti într-un individ, dar care sunt ireconciliabile la nivel de societate. A zis bine Steinhardt: pentru România cel mai mare cataclism, cu cele mai profunde efecte, nu este bomba atomică, ci dispariția satului...Efectele sunt monstruoase în ultimii 60 de ani. Nu mai avem rădăcini...

Despre scris

Încep să înțeleg vorba lui Noica. Nu scrii pentru alții. Scrii pentru tine, ca să te lămurești. Parcă simți că urmează să scrii dar încă nu știi ce. Ființa îți cere lămuriri despre Devenire. Scrisul e locul lor de întâlnire. Scrisul determină Ființa să se exprime și Devenirea să își găsească scopul, sensul, coerența. Cititorul, da, există și el, dar stă într-un plan mai îndepărtat, mai lesne de ignorat, pentru a nu pătrunde în zona de intimitate. La fel e și pe scenă când ai de cântat ceva ce ține de esențele tari, ai nevoie de spațiul tău de aură, ca să zic așa, un spațiu de "singurătate" fără de care mi se pare imposibil actul artistic muzical. Sviatoslav Richter, în ultimii săi ani de viață, cânta pe beznă totală în sală și cu lumina de la o veioză îndreptată spre partitură. Nu vedeai pianistul, nu vedeai aproape nimic. Astfel și el și publicul aveau intimitatea necesară pentru a-și asuma experiența muzicii interpretate de el. NU ai în vedere un public (dacă faci asta ești pierdut). Te exprimi când nu mai faci față altfel. Nu o faci pentru cineva, o faci ca descărcare sau pentru a te lămuri, pentru a experimenta, pentru a te căuta...

Echilibru...

Ascultându-l pe Backhaus...pe balcon admirând pregătirea următoarei ploi. Un Intermezzo din Op. 119 și apoi Concertul Nr. 2 pentru pian și orchestră...Brahms...Plouă puternic, tună, fulgeră...Gata, e soare din nou, era și normal pentru partea a patra...Oare așa arată sărbătoarea lui Dumnezeu ? Să fie sincronul naturii, de fapt al întregii realități, cu muzica pe care o ascultăm o pură întâmplare ? Nu poți spune clar da sau nu, exact așa și despre existența lui Dumnezeu. Aici e farmecul...Îndrăznești să crezi sau nu ? E bună ploaia cu Brahms 2 peste Brașovul ăsta atât de nou și atât de vechi...

Ipocrizie ?

            Am o întrebare pentru profesorul nemulţumit. Dacă a observat de mult timp că sindicatele nu îi reprezintă interesele, de ce nu iese din sindicat ? Într-adevăr sindicatele te pot şantaja cu faptul că dacă nu eşti membru, nu poţi beneficia de rezultatele niciunei lupte duse de acestea. Ok, dar dacă am ieşi în masă ? Atunci sindicatele s-ar desfiinţa şi am scăpa de nişte indivizi care oricum nu au reuşit mai nimic şi am lupta pe cont propriu şi pe bune. De exemplu, acum doi ani când eram în pragul alegerilor, sindicatele au avut un mare rol de complice în cearta regizată dintre Băsescu şi Tăriceanu. Nu au rezolvat nimic, nici nu aveau un scop în asta. Greva trebuia făcută pentru a face posibilă o promisiune electorală. Bine a observat Cristian Tudor Popescu încă de pe atunci, dar nimeni nu l-a ascultat: ar trebui să fie interzise grevele din timpul campaniilor electorale sau chiar în apropierea unei campanii electorale. Bun, prin urmare la ce ne putem aştepta acum de la aceleaşi sindicate cumpărate politic ? De ce ne mai punem speranţa în ele ? Pentru că NU suntem chiar atât de afectaţi cum vrem să părem. Nu există alt motiv logic. Copilul când bagă mâna în foc şi simte că îl arde retrage mâna. Deci nu mai vreau să aud cum profesorii îşi plâng de milă. Nici eu nu vreau să o mai fac, decât dacă ies din sindicat. Restul sunt texte. Ne merităm soarta, reprezentanţii, conducătorii. Noi suntem de vină, nu ei (prost e ăla care dă nu ăla care cere). Noi, poporul care plânge ca un actor prost de telenovelă ! La mine nu mai ţine ! Oriunde aş merge în această ţară nu văd decât oameni care se plâng, iar apoi îi vâd pe aceiaşi oameni, ba chiar pe cei care plâng mai tare, cum se compromit până la măduvă. Să nu mai aud plâns ! Vreau să văd faţa adevărată, adică zâmbet: ce bine e la noi...ce bine e că totul se poate rezolva pe la spate...e soare afară iar noi umblăm voioşi cu şpaga în mână...ce BUNĂ e corupţia ! Hai să spunem lucrurilor pe nume ! Hai să recunoaştem că ne place la nebunie ! Fiţi veseli ! Trăiască România !

Muncă sau relaxare ?

Mă declar de la început, să nu ziceți că nu v-am spus, ca unul ce urăște "workoholicii". Pe măsură ce înaintăm în secolul 21, anunțat ca secol al vitezei și al comunicării (cele două fiind în mintea mea noțiuni ce nu merg împreună, sunt ireconciliabile), încep să mă conving că lenea va fi cea mai scumpă virtute a acestui secol, nicidecum un viciu. Care este diferența, pentru mine, între muncă și relaxare ? Munca este orice activitate impusă, relaxarea orice activitate liber asumată. Prin urmare poate fi relaxare un film de Tarkovski, sau studiul unui pasaj din Concertul 3 de Rahmaninov, însă plimbatul unei hârtii dintr-un birou în altul poate fi o muncă demnă de infern. Și invers ! Totul se rezumă la impunere sau libertate a deciziei. Înainte de a putea alege conștient ceva, alegerea mea este condiționată de caracterul impus sau nu al oricărei acțiuni. Acesta devine criteriul alegerii, nu faptul că îmi place cu adevărat sau nu ceea ce fac. Prin urmare am tendința de a refuza tot ce este impus și a urma orice drum atâta timp cât nu e impus de nimeni, poate nici măcar "recomandat" de cineva. Devine preferință tot ceea ce nu e impus, în loc să aleg ceea ce îmi place, ceea ce cred eu că este bine sau rău și să îmi asum asta. Criteriile bine-rău, frumos-urât, s-au transformat în impus-neimpus. De exemplu: dacă vreau să învăț Sonatele Op. 2 de Beethoven dar constat că mai sunt și alte persoane care așteaptă asta de la mine încep să bat în retragere. NU ! Nu vreau să mulțumesc pe toată lumea ! De fapt nu vreau să mulțumesc pe nimeni în afară de mine ! Da, sunt egoist !

Bine ati venit !

          Va urez tuturor bun venit pe blogul Ovidiu Parjol ! Aici va fi loc de intalnire pentru oricine este deschis ideilor noi si este capabil sa le sustina cu argumente valide si autentice. Vom discuta despre muzica, filosofie, cultura, filme, literatura. M-am hotarat sa deschid acest blog pentru a ma alatura putinelor voci de pe internet care inca mai gandesc neingradit. Crezul meu este ca singura cale de a transforma lumea in ceva mai bun este comunicarea deschisa, libera. Singura regula este ca intotdeauna cel care crede ca incheie o discutie pierde. NU exista ultimul cuvant. Nimeni nu il poate avea, cel putin dintre oameni. Cea mai interesanta discutie este aceea fara sfarsit, fara finalitate (bine inteles nu si fara scop). Deschid acest blog in speranta ca ne vom gasi sau regasi unii pe altii si, mai ales (vorba lui Noica) pe noi insine...