Melancolie

Care ar fi diferența dintre melancolie și nostalgie ? Cred că nostalgia are subiect. Nostalgia o poți povesti. Te atrage irezistibil o amintire dragă. Melancolia e confuzie. Ești trist ? Nu. Ești vesel ? Nu. Trăiești intens ? Da și nu. Doar atât poți descrie: "greutate"...Nu e lene. E greutate. Te simți greoi. Nu poți să te miști, nu reacționezi la nimic. Nu simți durere, nici nu tânjești după ceva. Asta e ciudat: melancolia nu cere nimic, e mulțumită de tot (să fie ea inversul fericirii ?). Nu poți spune clar nici dacă vrei să mai stai scufundat în ea nici dacă vrei să scapi. Și totuși cât de profundă este melancolia, ce opere de artă a reușit să genereze starea cea mai amorfă pe care o poate trăi omul... Mă gândesc în primul rând la Brahms, dar și la mulți alții...Iată cât de fecundă este cenușa, griul, plumbul, rugina, tot ce e stătut, incoerența, indefinitul ante - Big Bang...Melancolia este ultima întrebare, exact aceea pe care nu mai ai putere să o spui, ba mai mult, nu mai ai putere nici măcar să o gândești. Melancolia este întrebarea ce zace în tine neformată, nenăscută. Nostalgia este un "ar fi putut fi" știut. Melancolia e "ar fi putut fi" acela din urmă, ascuns, nebănuit, e starea lui Oedip înainte de a afla unde l-a dus destinul...

No Fun !...De la Stooges

Metallica, Michael Jackson, Porcupine Tree, Jimi Hendrix...Nu e un playlist rău la o petrecere...Doar că se poate întâmpla ca o petrecere să-ți solicite concentrarea. Te concentrezi să te distrezi... Tocmai aici e problema. Este o chestiune de etichetă să te distrezi...Ai putea avea impresia că fiind la petrecere totul îți este permis. De fapt nu e așa. TREBUIE SĂ TE DISTREZI! Trebuie să fii plin de energie. Trebuie să fii fericit, sau măcar să pari așa...Nu îți este permis, cel puțin în primele ore, să fii obosit sau pur și simplu să te plictisești. Cred că o petrecere reușită e aceea în care nimeni nu așteaptă nimic de la nimeni...Poate îmi place muzica, dar nu vreau să mă zbănțăi chiar atunci, nu vreau să fiu zburdalnic. Poate când am chef dansez până dimineața, chiar și pe manele. Poate nu chiar așa: am constatat că nu rezist la mai mult de trei, oricât de beat aș fi. Dar un Michael Jackson se poate dansa ore. E funk-pop-ul ăla care te ține în priză...Dar poate nu acum, poate altă dată...Nu se poate altă dată? De ce? De ce să fie toate la timpul lor? De ce să nu fie toate la timpul nostru, timpul fiecăruia ? Multă vreme credeam că ipocrizia se manifestă doar în cadrul instituționalizat: biserică, școală, filarmonică, teatru. Se pare că există ipocrizia petrecerii...Let's smile! Everybody smile! What a beautiful party! De ce nu e de ajuns faptul că suntem împreună? De când are petrecerea un ritm intolerant, ca o cursă de cai ? Petrecerea e încă o fugă de noi înșine ? Păi atunci e cu atât mai ipocrită cu cât pretinde că e o dezlănțuire a libertății...Totdeauna se găsește cineva care să preia funcția de dj (disk jockey) și care pretinde că "simte pulsul petrecerii" și vrea să "încingă atmosfera" cu orice preț și care pune "muzică de chef". Nu ar fi nicio problemă dacă individul nu ar subînțelege prin asta că toți ceilalți trebuie să își regleze bătăile inimii după "pulsul petrecerii" care nu este altceva decât pulsul său, al dj-ului. Adică, "Băi, băieți, eu nu am venit aici să discut metafizică!" De parcă i-a zis cineva să vină cu vreun scop anume, în afară de a fi în compania unor oameni..."Ce faceți, bă ?! Ascultați King Crimson și stați de vorbă?! This is not a party! This is NOT COOL!" Well...I love being NOT COOL, even when I'm dancing...

Nocturnă

Ce aglomerare de stări aduc sunetele depărtate ale nopții: singurătate, amintiri trezite de un lătrat amestecat cu fondul sonor indescifrabil specific orașului, stare de trecere, de așteptare. Calmul nopții urbane este unul dinamic, tot timpul ai senzația mișcării, simți continuu iminența acțiunii. Noaptea în oraș este teamă ancestrală, zvârcolire mocnită. Noaptea în munți este pacea aceea înainte de timp, nu are curgere. Poate de aici vine metafizica ființei la români, de aici spiritul rural. Devenirea este posibilă în oraș. Vestul Europei are orașe, estul sate. Sunt două stări de existență diferite care se pot împleti într-un individ, dar care sunt ireconciliabile la nivel de societate. A zis bine Steinhardt: pentru România cel mai mare cataclism, cu cele mai profunde efecte, nu este bomba atomică, ci dispariția satului...Efectele sunt monstruoase în ultimii 60 de ani. Nu mai avem rădăcini...