Despre scris

Încep să înțeleg vorba lui Noica. Nu scrii pentru alții. Scrii pentru tine, ca să te lămurești. Parcă simți că urmează să scrii dar încă nu știi ce. Ființa îți cere lămuriri despre Devenire. Scrisul e locul lor de întâlnire. Scrisul determină Ființa să se exprime și Devenirea să își găsească scopul, sensul, coerența. Cititorul, da, există și el, dar stă într-un plan mai îndepărtat, mai lesne de ignorat, pentru a nu pătrunde în zona de intimitate. La fel e și pe scenă când ai de cântat ceva ce ține de esențele tari, ai nevoie de spațiul tău de aură, ca să zic așa, un spațiu de "singurătate" fără de care mi se pare imposibil actul artistic muzical. Sviatoslav Richter, în ultimii săi ani de viață, cânta pe beznă totală în sală și cu lumina de la o veioză îndreptată spre partitură. Nu vedeai pianistul, nu vedeai aproape nimic. Astfel și el și publicul aveau intimitatea necesară pentru a-și asuma experiența muzicii interpretate de el. NU ai în vedere un public (dacă faci asta ești pierdut). Te exprimi când nu mai faci față altfel. Nu o faci pentru cineva, o faci ca descărcare sau pentru a te lămuri, pentru a experimenta, pentru a te căuta...

Echilibru...

Ascultându-l pe Backhaus...pe balcon admirând pregătirea următoarei ploi. Un Intermezzo din Op. 119 și apoi Concertul Nr. 2 pentru pian și orchestră...Brahms...Plouă puternic, tună, fulgeră...Gata, e soare din nou, era și normal pentru partea a patra...Oare așa arată sărbătoarea lui Dumnezeu ? Să fie sincronul naturii, de fapt al întregii realități, cu muzica pe care o ascultăm o pură întâmplare ? Nu poți spune clar da sau nu, exact așa și despre existența lui Dumnezeu. Aici e farmecul...Îndrăznești să crezi sau nu ? E bună ploaia cu Brahms 2 peste Brașovul ăsta atât de nou și atât de vechi...

Ipocrizie ?

            Am o întrebare pentru profesorul nemulţumit. Dacă a observat de mult timp că sindicatele nu îi reprezintă interesele, de ce nu iese din sindicat ? Într-adevăr sindicatele te pot şantaja cu faptul că dacă nu eşti membru, nu poţi beneficia de rezultatele niciunei lupte duse de acestea. Ok, dar dacă am ieşi în masă ? Atunci sindicatele s-ar desfiinţa şi am scăpa de nişte indivizi care oricum nu au reuşit mai nimic şi am lupta pe cont propriu şi pe bune. De exemplu, acum doi ani când eram în pragul alegerilor, sindicatele au avut un mare rol de complice în cearta regizată dintre Băsescu şi Tăriceanu. Nu au rezolvat nimic, nici nu aveau un scop în asta. Greva trebuia făcută pentru a face posibilă o promisiune electorală. Bine a observat Cristian Tudor Popescu încă de pe atunci, dar nimeni nu l-a ascultat: ar trebui să fie interzise grevele din timpul campaniilor electorale sau chiar în apropierea unei campanii electorale. Bun, prin urmare la ce ne putem aştepta acum de la aceleaşi sindicate cumpărate politic ? De ce ne mai punem speranţa în ele ? Pentru că NU suntem chiar atât de afectaţi cum vrem să părem. Nu există alt motiv logic. Copilul când bagă mâna în foc şi simte că îl arde retrage mâna. Deci nu mai vreau să aud cum profesorii îşi plâng de milă. Nici eu nu vreau să o mai fac, decât dacă ies din sindicat. Restul sunt texte. Ne merităm soarta, reprezentanţii, conducătorii. Noi suntem de vină, nu ei (prost e ăla care dă nu ăla care cere). Noi, poporul care plânge ca un actor prost de telenovelă ! La mine nu mai ţine ! Oriunde aş merge în această ţară nu văd decât oameni care se plâng, iar apoi îi vâd pe aceiaşi oameni, ba chiar pe cei care plâng mai tare, cum se compromit până la măduvă. Să nu mai aud plâns ! Vreau să văd faţa adevărată, adică zâmbet: ce bine e la noi...ce bine e că totul se poate rezolva pe la spate...e soare afară iar noi umblăm voioşi cu şpaga în mână...ce BUNĂ e corupţia ! Hai să spunem lucrurilor pe nume ! Hai să recunoaştem că ne place la nebunie ! Fiţi veseli ! Trăiască România !

Muncă sau relaxare ?

Mă declar de la început, să nu ziceți că nu v-am spus, ca unul ce urăște "workoholicii". Pe măsură ce înaintăm în secolul 21, anunțat ca secol al vitezei și al comunicării (cele două fiind în mintea mea noțiuni ce nu merg împreună, sunt ireconciliabile), încep să mă conving că lenea va fi cea mai scumpă virtute a acestui secol, nicidecum un viciu. Care este diferența, pentru mine, între muncă și relaxare ? Munca este orice activitate impusă, relaxarea orice activitate liber asumată. Prin urmare poate fi relaxare un film de Tarkovski, sau studiul unui pasaj din Concertul 3 de Rahmaninov, însă plimbatul unei hârtii dintr-un birou în altul poate fi o muncă demnă de infern. Și invers ! Totul se rezumă la impunere sau libertate a deciziei. Înainte de a putea alege conștient ceva, alegerea mea este condiționată de caracterul impus sau nu al oricărei acțiuni. Acesta devine criteriul alegerii, nu faptul că îmi place cu adevărat sau nu ceea ce fac. Prin urmare am tendința de a refuza tot ce este impus și a urma orice drum atâta timp cât nu e impus de nimeni, poate nici măcar "recomandat" de cineva. Devine preferință tot ceea ce nu e impus, în loc să aleg ceea ce îmi place, ceea ce cred eu că este bine sau rău și să îmi asum asta. Criteriile bine-rău, frumos-urât, s-au transformat în impus-neimpus. De exemplu: dacă vreau să învăț Sonatele Op. 2 de Beethoven dar constat că mai sunt și alte persoane care așteaptă asta de la mine încep să bat în retragere. NU ! Nu vreau să mulțumesc pe toată lumea ! De fapt nu vreau să mulțumesc pe nimeni în afară de mine ! Da, sunt egoist !

Bine ati venit !

          Va urez tuturor bun venit pe blogul Ovidiu Parjol ! Aici va fi loc de intalnire pentru oricine este deschis ideilor noi si este capabil sa le sustina cu argumente valide si autentice. Vom discuta despre muzica, filosofie, cultura, filme, literatura. M-am hotarat sa deschid acest blog pentru a ma alatura putinelor voci de pe internet care inca mai gandesc neingradit. Crezul meu este ca singura cale de a transforma lumea in ceva mai bun este comunicarea deschisa, libera. Singura regula este ca intotdeauna cel care crede ca incheie o discutie pierde. NU exista ultimul cuvant. Nimeni nu il poate avea, cel putin dintre oameni. Cea mai interesanta discutie este aceea fara sfarsit, fara finalitate (bine inteles nu si fara scop). Deschid acest blog in speranta ca ne vom gasi sau regasi unii pe altii si, mai ales (vorba lui Noica) pe noi insine...