Dintr-un anume punct de vedere, atât ateii cât şi
credincioşii "fundamentalişti" mi se par "sterili",
diferenţa între cele două categorii fiind desigur la ipocrizie: unii recunosc
că ştiu, de exemplu, cum funcţionează ereditatea (sunt prietenii lui Darwin), ceilalţi
("fundamentaliştii") nu recunosc nimic în afară de doctrina lor, dar
aplică din plin principiul eliminării diferenţei în specie pentru a crea o rasă anume de ignoranţi uşor de dresat, astfel arată că sunt adevăraţi maeştrii la
"inginerie genetico-socială"...Unde văd eu însă "sterilitatea" pe care o au în comun şi ale cărei consecinţe se vor
manifesta mai subtil în societate, dar cu un efect devastator în
"răcirea" progresivă a lumii interioare a fiecărui individ în parte,
este în faptul că nici unii nici alţii nu suportă incertitudinea metafizică.
Suportă doar incertitudini aflate în sfera materiei sau în sfera raţiunii pure
("materia" lumii noastre interioare) unde totul are o rezolvare
"liniară" de tip cauză-efect (deşi...ce ne facem cu numărul Pi, şi
altele). Au uitat demult că incertitudinea (bineînţeles, nu aceea acceptată din
comoditate şi ignoranţă, ci aceea care "te roade pe dinăuntru") este
componenta "esenţială" a fericirii autentice şi vor seca încet în
antropocentrismul lor (unii cred că omul este raţiunea de a fi a universului, ceilalţi cred că omul este măsura tuturor lucrurilor; a se "nota" că aici şi ateii au nevoie de un act de credinţă). Eu prefer să fac precum "tătucu" Nicolae
Steinhardt: să cred în Dumnezeu care s-ar putea să nu existe!..."Cred
Doamne! Ajută necredinţei mele!" (Marcu 9:24)
