Îmi este dor de ce-ar fi fost...lui Naicu

Amintirile devin cumplite în momentul în care se amestecă. Mi se pare dureroasă dar suportabilă prezența unei singure amintiri în conștiință. Amestecul amintirilor, însă, mi se pare amețitor, nu atât prin ele însele, ci prin infinitatea vieților posibile...Acest hău mă înspăimântă, mă scoate din minți de câte ori mi se deschide. Poate acesta va fi cel mai mare regret al meu...că nu pot trăi, nu pot epuiza decât o singură variantă a vieții, întotdeauna și pentru totdeauna NUMAI UNA...Amintirea nu e periculoasă pentru că îmi aduce în minte viața mea, ci pentru că mă face să mă gândesc la celelalte vieți...Viețile mele ? Nu. Atunci ale cui ???..."Îmi este dor de ce-ar fi fost" (Așa îmi spunea Nicu Ciocan demult, într-o plimbare, trecând pe lângă biserica de la intersecția 11 Iunie cu Regina Maria; eram amândoi, ca oricând în viețile noastre, într-o intersecție...) Îmi este dor de toate viețile, de a mea (de trecutul, dar și de viitorul ei...) și de celelalte...

Alternativ/Progresiv...lui Al.F.

Există, după mine, două manifestări esențiale ale rock-ului: rock-ul alternativ și rock-ul progresiv. Acestea două au făcut întotdeauna din rock o cultură, nu doar o subcultură. Da ! Subcultură ar fi fost pe veci rock-ul dacă ar fi existat numai rock'n'roll, metal sau punk. Ce înseamnă cultură în rock ? Înseamnă o asumare continuă a inovației, deschidere spre orice influență cât timp ea este asimilabilă în coerența limbajului muzical rock. Aceste două genuri nu cred că sunt într-o relație de opoziție, ci mai degrabă de complementaritate. Ele reprezintă două moduri de a percepe lumea. Este vorba de două profiluri psihologice pe care le găsim atât între muzicieni, cât și între artiști în genere. Tipul "progresiv" este cel care își revendică absolutul: știu că am dreptate, știu ce înseamnă frumosul suprem, știu să fac legătura cu Adevărul și o să arăt asta într-un mod irezistibil, într-un mod copleșitor, fără "drept de apel"...Adică...asculți Simfonia a noua a lui Beethoven și rămâi fără cuvinte, fără glas...este o frumusețe și un adevăr incontestabil acolo...La fel cu filmele lui Tarkovski, sau cu albumul A Night At The Opera al formației Queen, sau cu Close To The Edge semnat de trupa Yes, sau Dark Side Of The Moon al trupei Pink Floyd, sau romanul "Frații Karamazov" al lui Dostoievski...Alternativul nu comite acest gest imoral, nu te "obligă" să-i dai dreptate. El povestește, dar o face într-un mod în care frumusețile sau adevărurile lui pot foarte ușor să fie ignorate, pot trece pe lângă tine fără să observi nimic. Cu alternativul îți poți asuma dreptul de a ignora, cu progresivul e mai greu să faci asta, progresivul subjugă atenția, te face sclav. Progresivul face monumente care te cuceresc și storc din tine tot până la ultima picătură, alternativul face (vorba lui Edvard Grieg cu referire la compozițiile sale) "case de locuit în ele"...Ambele tipologii sunt fermecătoare în termenii proprii lor, nu pot fi judecate în afara propriului context. Cum am putea opune gravitatea lui Tarkovski spiritului ludic al lui Fellini ? Sunt două valori ce nu suportă comparație. Sunt artiști care au propriul lor limbaj, tehnica, expresivitatea SPECIFICĂ. Nu pot fi judecați decât în lumea lor, nu din afara ei. E nevoie de ambele tipologii: ce ar fi lumea fără un semnal, un imbold beethovenian-hristic, "Îndrăzniți ! Eu am biruit lumea !", dar ce ar fi lumea fără "râsul printre lacrimi" al lui Mozart, cum am putea înțelege ceva din această viață fără gravitatea criticii naturii umane din "Frații Karamazov", dar cum am putea să mai "vedem" ceva dincolo de "sobrietatea" ignoranței, ipocriziei și intoleranței noastre, fără a sta "de veghe în lanul de secară"...? Eu, cel puțin, am nevoie de Beethoven-Mozart, Dostoievski-Salinger, Tarkovski-Fellini, Yes-Radiohead, Lucian Pintilie (Balanța) - Nae Caranfil (E Pericoloso Sporgersi), Eminescu - Caragiale.........................

Melancolie

Care ar fi diferența dintre melancolie și nostalgie ? Cred că nostalgia are subiect. Nostalgia o poți povesti. Te atrage irezistibil o amintire dragă. Melancolia e confuzie. Ești trist ? Nu. Ești vesel ? Nu. Trăiești intens ? Da și nu. Doar atât poți descrie: "greutate"...Nu e lene. E greutate. Te simți greoi. Nu poți să te miști, nu reacționezi la nimic. Nu simți durere, nici nu tânjești după ceva. Asta e ciudat: melancolia nu cere nimic, e mulțumită de tot (să fie ea inversul fericirii ?). Nu poți spune clar nici dacă vrei să mai stai scufundat în ea nici dacă vrei să scapi. Și totuși cât de profundă este melancolia, ce opere de artă a reușit să genereze starea cea mai amorfă pe care o poate trăi omul... Mă gândesc în primul rând la Brahms, dar și la mulți alții...Iată cât de fecundă este cenușa, griul, plumbul, rugina, tot ce e stătut, incoerența, indefinitul ante - Big Bang...Melancolia este ultima întrebare, exact aceea pe care nu mai ai putere să o spui, ba mai mult, nu mai ai putere nici măcar să o gândești. Melancolia este întrebarea ce zace în tine neformată, nenăscută. Nostalgia este un "ar fi putut fi" știut. Melancolia e "ar fi putut fi" acela din urmă, ascuns, nebănuit, e starea lui Oedip înainte de a afla unde l-a dus destinul...

No Fun !...De la Stooges

Metallica, Michael Jackson, Porcupine Tree, Jimi Hendrix...Nu e un playlist rău la o petrecere...Doar că se poate întâmpla ca o petrecere să-ți solicite concentrarea. Te concentrezi să te distrezi... Tocmai aici e problema. Este o chestiune de etichetă să te distrezi...Ai putea avea impresia că fiind la petrecere totul îți este permis. De fapt nu e așa. TREBUIE SĂ TE DISTREZI! Trebuie să fii plin de energie. Trebuie să fii fericit, sau măcar să pari așa...Nu îți este permis, cel puțin în primele ore, să fii obosit sau pur și simplu să te plictisești. Cred că o petrecere reușită e aceea în care nimeni nu așteaptă nimic de la nimeni...Poate îmi place muzica, dar nu vreau să mă zbănțăi chiar atunci, nu vreau să fiu zburdalnic. Poate când am chef dansez până dimineața, chiar și pe manele. Poate nu chiar așa: am constatat că nu rezist la mai mult de trei, oricât de beat aș fi. Dar un Michael Jackson se poate dansa ore. E funk-pop-ul ăla care te ține în priză...Dar poate nu acum, poate altă dată...Nu se poate altă dată? De ce? De ce să fie toate la timpul lor? De ce să nu fie toate la timpul nostru, timpul fiecăruia ? Multă vreme credeam că ipocrizia se manifestă doar în cadrul instituționalizat: biserică, școală, filarmonică, teatru. Se pare că există ipocrizia petrecerii...Let's smile! Everybody smile! What a beautiful party! De ce nu e de ajuns faptul că suntem împreună? De când are petrecerea un ritm intolerant, ca o cursă de cai ? Petrecerea e încă o fugă de noi înșine ? Păi atunci e cu atât mai ipocrită cu cât pretinde că e o dezlănțuire a libertății...Totdeauna se găsește cineva care să preia funcția de dj (disk jockey) și care pretinde că "simte pulsul petrecerii" și vrea să "încingă atmosfera" cu orice preț și care pune "muzică de chef". Nu ar fi nicio problemă dacă individul nu ar subînțelege prin asta că toți ceilalți trebuie să își regleze bătăile inimii după "pulsul petrecerii" care nu este altceva decât pulsul său, al dj-ului. Adică, "Băi, băieți, eu nu am venit aici să discut metafizică!" De parcă i-a zis cineva să vină cu vreun scop anume, în afară de a fi în compania unor oameni..."Ce faceți, bă ?! Ascultați King Crimson și stați de vorbă?! This is not a party! This is NOT COOL!" Well...I love being NOT COOL, even when I'm dancing...

Nocturnă

Ce aglomerare de stări aduc sunetele depărtate ale nopții: singurătate, amintiri trezite de un lătrat amestecat cu fondul sonor indescifrabil specific orașului, stare de trecere, de așteptare. Calmul nopții urbane este unul dinamic, tot timpul ai senzația mișcării, simți continuu iminența acțiunii. Noaptea în oraș este teamă ancestrală, zvârcolire mocnită. Noaptea în munți este pacea aceea înainte de timp, nu are curgere. Poate de aici vine metafizica ființei la români, de aici spiritul rural. Devenirea este posibilă în oraș. Vestul Europei are orașe, estul sate. Sunt două stări de existență diferite care se pot împleti într-un individ, dar care sunt ireconciliabile la nivel de societate. A zis bine Steinhardt: pentru România cel mai mare cataclism, cu cele mai profunde efecte, nu este bomba atomică, ci dispariția satului...Efectele sunt monstruoase în ultimii 60 de ani. Nu mai avem rădăcini...