Caracter

Mă tot întreb și nu mă dumiresc nicicum ce înseamnă caracter. Așa că scriu terapeutic ca să încerc să mă lămuresc. Cred că sunt singurul om care nu înțelege acest termen. Nu cred că am caracter și cred că până și cei ce nu au caracter înțeleg măcar noțiunea. Eu nu. Eu nu am și nu înțeleg nimic din caracter. Ce îmi inspiră acest cuvânt când este pronunțat? Să fii și să rămâi fidel unui principiu, unei idei sau unui om. Nu m-am simțit niciodată în stare de așa ceva. Dacă aș fi rău, și sunt, aș observa că  fundamentaliştii religioși ce comit atentate teroriste cu "autoritate divină" se încadrează perfect profilului oamenilor de mare caracter, martiri, oameni cu "coloană vertebrală". Eu azi sunt creștin ortodox, mâine catolic, poimâine ateu. Dacă aș petrece destul timp cu budişti m-aş prinde și cu ei în joc. Cred că sunt un etern explorator. Nu vreau să mă opresc și nici dacă vreau nu știu cum pentru că de câte ori vrei să te oprești trebuie să renunți la ceva...Pentru mine a te opri, a te așeza, a te fixa, a te liniști (liniștea pe care o caută atât de mulți oameni) este compromisul suprem. Iadul și raiul sunt fixare. Beethoven e compozitorul meu preferat dar aș înnebuni dacă aș asculta numai Beethoven. Îl apreciez din ce în ce mai mult tocmai în lumina explorărilor mele continue. Mulți constată lipsa mea de caracter de câte ori fac ceva sau iau o decizie care nu se mai potrivește cu schema lor despre mine sau nu se mai potrivește nici măcar cu cine credeam eu că sunt poate chiar cu o zi în urmă. Asta nu înseamnă că schimbările neașteptate de "rută" din explorările mele sunt  dezarticulate sau fără motiv. Doar că nu pot să nu observ cum oamenii ar da orice pentru a scăpa de incertitudine, deși poate cea mai înțeleaptă, mai realistă și mai "de bun simț" vorbă rostită vreodată este cea a lui Socrate: eu știu că nu știu nimic..."Cunoaște-te pe tine însuți" oare se referă la a afla cine ești și gata sau la a nu ști niciodată cine ești pentru că ești o ființă vie în continuă devenire?...

Contratimp

         Sunt în contratimp...în contratimp cu timpul şi în contratimp cu contratimpul...Sam Harris spune că nimic nu e gata "regizat", "predestinat", dar având în vedere că tot ce există şi tot ce e existibil este guvernat de principiul relaţiei cauză - efect şi având în vedere că noi nici măcar nu putem concepe sau procesa, decum controla, variabilele care generează o alegere, rezultă că liberul arbitru este o mare iluzie. Studii neurologice spun că înainte (cu 30 de secunde, un minut) de a conştientiza şi de a exprima o alegere deja creierul dă nişte semnale specifice, măsurabile, care arată clar că alegerea a fost deja făcută şi poate fi ştiută de neurolog înainte ca aceasta să fie exprimată de "pacient". Deci Sam Harris susţine că NU poţi face o alegere înainte să o faci. Corect! Ce poţi răspunde în faţa evidenţei? Eu credeam în Dumnezeu care s-ar putea să nu existe. Cum aş putea crede în Dumnezeul inexistibil? Pentru că dacă liberul arbitru nu există, atunci nu există nici principiul "răspunderii", al "vinovăţiei" sau "nevinovăţiei", al păcatului sau virtuţii. Dacă nu există liber arbitru nu există bine şi rău. Nu putem acuza un criminal ştiind cauzele cu implicaţii până în copilăria "primară" care l-au făcut capabil şi apoi l-au împins spre crimă...El va fi izolat de societate (şi asta e determinat să se întâmple dacă se întâmplă...) pentru că reprezintă un pericol, dar nu poate fi acuzat de nimic...nu el a ales...aşa s-a întâmplat datorită unor cauze care sunt calculabile (dacă ar fi disponibile toate datele) în cel mai fin detaliu. Mă simt ca într-o închisoare. Când întreb cum pot trăi astfel mai departe mi se răspunde că tot ce contează este "experienţa" în sine a vieţii...a trăi acest şir al iluziilor, inclusiv iluzia alegerii sau iluzia sinelui, a juca în acest film al cărui scenariu nu e gata scris dar este imposibil de schimbat pentru că dacă nu poţi controla cauza primară implicit nu poţi controla nicio cauză. Deci nu există grade de determinare, există doar determinare sau indeterminare. Orice altă variantă este în afara posibilului pentru că la orice determinare specifică se vede lanţul ce o leagă de determinarea ultimă, primară. Pentru credinţa în Dumnezeu mai rămâne doar atât: Îmi place lumea asta, aşa cum este ea? Mi se pare ceva nedrept? Pot accepta fără nicio durere, fără niciun regret, implacabilul, determinarea asta atât de "liniară" şi de clară, acest laborator alb imaculat al vieţii?


Fericiţi cei săraci cu duhul, că a acelora este Împărăţia Cerurilor.
Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.
Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.
Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.
Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.


Fericiţi cei bogaţi cu duhul, că a lor este lumea aceasta.

Fericiţi cei ce râd, că aceia nu vor avea nevoie de mângâiere.

Fericiţi cei sălbatici, că aceia nu vor moşteni pământul, îl vor consuma.

Fericiţi cei ce nu flămânzesc şi nu însetează de dreptate, că aceia se vor îndestula şi adăpa cu nedreptate.

Fericiţi cei nemilostivi, că aceia nu vor primi milă (nemilostivului nu-i place să fie demn de milă, adică vulnerabil, se crede atotputernic).

Fericiţi cei perverşi cu inima, că aceia nu-l vor vedea pe Dumnezeu (chiar dacă ar exista...).

Fericiţi făcătorii de război, că aceia fiii acestei lumi se vor chema (în termeni perfect logici şi în baza determinismului absolut războiul e chiar recomandabil pentru că este cea mai profitabilă afacere şi în plus "triază" populaţia...câştigă doar cei "puternici"...deci războiul este baza selecţiei naturale...).

Fericiţi cei neprigoniţi pentru dreptate (pentru că oricum dreptatea nu contează, de fapt nici nu există, e un concept penibil în contextul luptei pentru supravieţuire, dreptatea e doar un set de reguli pentru fraieri în societatea modernă, de fapt dreptatea e pentru "săracii cu duhul"...), că a lor este împărăţia aceasta (care vreţi voi, America, UE, Rusia, China, Japonia, orice mare sau mică putere, chiar şi România, că şi aici dacă ai dreptate şi însetezi dupa ea vei fi prigonit...mai fain e să nu ai dreptate şi să conduci...de fapt aici e cheia: nu poţi conduce lumea asta cu dreptatea, doar cu nedreptatea, doar cu "bocancul în gură la fraieri", doar cu legi nedrepte care să umilească fără măsură...).

Fericiţi veţi fi voi când nimeni nu vă va ocărî sau prigoni şi nimeni nu va zice cuvânt rău împotriva voastră, nimeni nu va minţi despre voi nimic...nici nu va fi nevoie (oricum nu deranjaţi pe nimeni) (mă autoinclud de atât de multe ori şi eu aici)...nu va exista nicio dreptate de acoperit despre voi...........nu există Cineva pentru care să merite să suferiţi...vă preţuiţi "sufletul", sau "psihicul", sau cum vreţi voi să-l numiţi, acea viaţă interioară numită "experienţă", sunteţi "bogaţi cu duhul"...

Despre "răcire" (cooling of the "cool" in the final endless coolness)

        Dintr-un anume punct de vedere, atât ateii cât şi credincioşii "fundamentalişti" mi se par "sterili", diferenţa între cele două categorii fiind desigur la ipocrizie: unii recunosc că ştiu, de exemplu, cum funcţionează ereditatea (sunt prietenii lui Darwin), ceilalţi ("fundamentaliştii") nu recunosc nimic în afară de doctrina lor, dar aplică din plin principiul eliminării diferenţei în specie pentru a crea o rasă anume de ignoranţi uşor de dresat, astfel arată că sunt adevăraţi maeştrii la "inginerie genetico-socială"...Unde văd eu însă "sterilitatea" pe care o au în comun şi ale cărei consecinţe se vor manifesta mai subtil în societate, dar cu un efect devastator în "răcirea" progresivă a lumii interioare a fiecărui individ în parte, este în faptul că nici unii nici alţii nu suportă incertitudinea metafizică. Suportă doar incertitudini aflate în sfera materiei sau în sfera raţiunii pure ("materia" lumii noastre interioare) unde totul are o rezolvare "liniară" de tip cauză-efect (deşi...ce ne facem cu numărul Pi, şi altele). Au uitat demult că incertitudinea (bineînţeles, nu aceea acceptată din comoditate şi ignoranţă, ci aceea care "te roade pe dinăuntru") este componenta "esenţială" a fericirii autentice şi vor seca încet în antropocentrismul lor (unii cred că omul este raţiunea de a fi a universului, ceilalţi cred că omul este măsura tuturor lucrurilor; a se "nota" că aici şi ateii au nevoie de un act de credinţă). Eu prefer să fac precum "tătucu" Nicolae Steinhardt: să cred în Dumnezeu care s-ar putea să nu existe!..."Cred Doamne! Ajută necredinţei mele!" (Marcu 9:24)

Iluzii

M-am lămurit cum e şi cu "rockerii" (io care am crezut toată viaţa mea de la 7 ani că "inima mea bate rock")...Sunt la fel de ipocriţi, fanatici şi autosuficienţi ca şi cei care merg în fiecare duminică la biserică...Se pare că "rock-ul", EXACT ca şi "creştinismul", justifică orice...E foarte dureroasă pentru mine această concluzie...simt un nod în gât...Iată sfârşitul unei iluzii...Freddie Mercury a cântat "Show Must Go On" degeaba...azi piesa e "canon" al difuzării, dar nimeni nu-l AUDE...EEEEEEEEEEEEEEEEEOOOO!!!....................Şi nimeni nu-i mai răspunde..................

Let's not forget that I love John Lennon very much...

John Lennon: God is a concept by which we measure our pain.
Ovidiu Pârjol: God is the only way we can redeem our pain. If not, pain would be an aberation in this "perfect" universe...
A human being can only suffer a limited amount of pain. But sometimes a human being can endure much more, in defiance of any reasonable limit...I think this can only happen if there is a God to redeem everything...I think that if someone can understand, for example (http://memorialul-durerii.blogspot.com/), the suffering of the anti-communists in Romania...well...as I already said, God is my "limit"...I can only conclude that a "normal" human, without faith in something or someone who can redeem, can't endure so much pain...I can't assume the world to exist without God anymore...I did this so many times...but now...I discover that I can't do it anymore...I don't understand why...pain is not a concept as God is not a concept...not for me...not anymore...God is my "limit"...God is my "delusion"...God is my "aberation"...God is the most "unnatural" (you "easy" nature defenders, always very well justified...) thing inside me...I want to be unnatural...yes, I WANT to defy this "cold" universe with music...with a God who might not exist...yes with this God I defy the world...