Ovidiu Pârjol: Muncă sau relaxare ?

miercuri, 19 mai 2010

Muncă sau relaxare ?

Mă declar de la început, să nu ziceți că nu v-am spus, ca unul ce urăște "workoholicii". Pe măsură ce înaintăm în secolul 21, anunțat ca secol al vitezei și al comunicării (cele două fiind în mintea mea noțiuni ce nu merg împreună, sunt ireconciliabile), încep să mă conving că lenea va fi cea mai scumpă virtute a acestui secol, nicidecum un viciu. Care este diferența, pentru mine, între muncă și relaxare ? Munca este orice activitate impusă, relaxarea orice activitate liber asumată. Prin urmare poate fi relaxare un film de Tarkovski, sau studiul unui pasaj din Concertul 3 de Rahmaninov, însă plimbatul unei hârtii dintr-un birou în altul poate fi o muncă demnă de infern. Și invers ! Totul se rezumă la impunere sau libertate a deciziei. Înainte de a putea alege conștient ceva, alegerea mea este condiționată de caracterul impus sau nu al oricărei acțiuni. Acesta devine criteriul alegerii, nu faptul că îmi place cu adevărat sau nu ceea ce fac. Prin urmare am tendința de a refuza tot ce este impus și a urma orice drum atâta timp cât nu e impus de nimeni, poate nici măcar "recomandat" de cineva. Devine preferință tot ceea ce nu e impus, în loc să aleg ceea ce îmi place, ceea ce cred eu că este bine sau rău și să îmi asum asta. Criteriile bine-rău, frumos-urât, s-au transformat în impus-neimpus. De exemplu: dacă vreau să învăț Sonatele Op. 2 de Beethoven dar constat că mai sunt și alte persoane care așteaptă asta de la mine încep să bat în retragere. NU ! Nu vreau să mulțumesc pe toată lumea ! De fapt nu vreau să mulțumesc pe nimeni în afară de mine ! Da, sunt egoist !

9 comentarii:

Naicu19 mai 2010 la 22:00
Pînă nu demult consideram lenea ca fiind inamicul meu numărul 1. Cu răbdare şi abnegaţie am început să o accept în viaţa mea ca un rău necesar. Am reuşit şi iată-mă azi fiind cei mai buni prieteni. De foarte multe ori lenea mă copleşeşte (ceea ce o femeie nu ar putea în halul ăsta). Iubesc lenea şi aş forţa nota exclamînd că "LENEA ESTE VIAŢA MEA!"
RăspundețiȘtergere
Răspunsuri
Dumitru Istrati20 mai 2010 la 00:21
lenea inca imi mai da tarcoale sub forma de dusman.....poate si pentru ca sunt mai tanar si naiv.....poate ca sunt mai setat.....dar, pana la urma s-ar putea ca lenea mea sa insemne o ignoranta voita, ceea ce e de neiertat...Poate ca nu am rabdare sa am rabdare......poate ca inca nu-i stiu gustul....cert este ca sunt la varsta remuscarilor :)
RăspundețiȘtergere
Răspunsuri
Naicu20 mai 2010 la 01:38
Lenea are şi denumire ştiinţifică. Se cheamă tulburare tempo-cognitivă. Permite-mi să-mi fac reclamă: http://www.naicu.ro/sufar.html
Mulţumesc.
RăspundețiȘtergere
Răspunsuri
Unknown20 mai 2010 la 11:40
@Naicu

Lenea este dreptul meu de a scăpa din sclavagismul de bună voie și nesilit de nimeni al zilelor noastre. Iată cum ne punem singuri la jug, or else...nu mai faci închisoare...pur și simplu ești eliminat din societate...te elimini singur sau te alături singur...libertate nu ? Doar că s-a făcut totul în așa fel încât să nu ai alte opțiuni decât a fi parte din societate, fie că-ți place fie că nu, altfel nu îți mai poți câștiga existența...așa am fost învățați de mici...să nu supraviețuim în afara societății...
Cât despre reclame...acces granted :)
RăspundețiȘtergere
Răspunsuri
Unknown20 mai 2010 la 12:06
@Dumi

Toți trebuie să fim și să rămânem la vârsta remușcărilor. Așa e, lenea poate însemna ignoranță, dar eu mă refer la lenea de a nu face ceea ce mi se cere mai mult decât pentru a-mi câștiga pâinea (atenție, nu felia de cozonac, ci de pâine). Mai departe de asta nu cred că ar trebui să fiu dator cuiva...decât pur și simplu să nu fiu o povară pentru alții, nu mai mult de atât. Mai departe ar trebui să urmeze libertatea...doar că oamenii nu știu ce să facă cu libertatea lor, fug de ea, le e frică...apoi acceptă ordine pentru a se trata de frica amețitoare a libertății, iar cei care sunt obișnuiți să dea ordine de asemenea uită că nu au acest drept decât limitat de contextul dat de mine mai sus, ca atare ”limita pâinii” este depășită cu mult de ambele părți, și de ”șefi” și de ”subalterni”. În genere situația are avantaje de ambele părți; problema apare în momentul în care există indivizi care își cer drepturile naturale independente de orice sistem actual sau din trecut; atunci se constată că oamenii au uitat cum ar trebui să fie lucrurile și devin confuzi, apoi atacă...tot de frică...de frică să nu dispară sistemul comod în care s-au obișnuit. Ce simplu ar fi dacă ne-am lăsa reciproc în pace...cu ce ne deranjăm de fapt ? Fiecare ar trebui să poată alege jugul sau libertatea și să trăiască liniștit după cum își face singur viața. Alta este problema: cel care nu e capabil să înfrunte balanța bine-rău, cel care nu își poate asuma libertatea dată de Dumnezeu, cel care vrea să facă după cum i se dictează și ”în afara programului”, acela totuși Îl mai are încă pe Dumnezeu în el...este chemat și el...încă nu ales, dar chemat...și această chemare îl face invidios...Ar vrea și el oricând să rupă lanțurile, dar pentru că încă nu a reușit îi urăște pe cei care deja pot asta...mai departe e un cerc vicios...tot el vrea să rupă lanțurile, dar tot el devine din ce în ce mai nefericit și mai invidios pe alții...pe cei care sunt liberi...tocmai de aceea posibilitatea i se închide treptat...pentru că uită că ar putea și el...îl doare tot de alții (e altruist ?!?)...apoi îmbătrânește și devine un imbecil sinistru (ca să citez o expresie care-mi place, știe el cine e :) ) care-și plânge de milă și trăiește în trecut...eventual culcat pe laurii unor victorii temporare...de mult apuse...
RăspundețiȘtergere
Răspunsuri
Unknown20 mai 2010 la 12:29
Edit: știe el cine e = știe el cel care folosește expresia, nu el e imbecil sinistru :) :) :) :)
RăspundețiȘtergere
Răspunsuri
Adela26 mai 2010 la 00:13
Cred ca problema consta in faptul ca nu avem o constiinta clara, nu stim cui si ce anume datoram. Lenea, cel putin in ceea ce ma priveste, apare in momentul in care apare si intrebarea : " dar de ce, dar pentru ce, dar care e sensul?'', atunci intervine lenea, moleseala, urmata de o dorinta uriasa de a umple un gol, produs de dureroasa intrebare..si apoi urmeaza ..filmul lui Tarkovski, cartea lui Dostoievski si indelungi meditatii.. oscilam...constiinta educata sau impusa (profesoara, vecinul, sora, fratele, tata, mama, bunica si pisica:-)si constiinta proprie, care de-abia o mai auzim, din pricina lipsei de curaj de a ne-o asuma, dealtfel, proprie firii noastre.
Probabil daca energia necesara desfasurarii activitatii noastre(inclusiv plimbatul hartiei dintr-un birou in altul) si-ar trage seva din scopul acesteia in totalitate, aceasta nu ar mai fi neaparat demna de infern, doar daca concluzionand, in consimtamant cu constiinta...clara sau neclara, educata sau proprie...absurditatea scopului, am desfinta-o. Pana nu o desfintam, nu stim, de aceea nu avem curaj.
RăspundețiȘtergere
Răspunsuri
Dumitru Istrati26 mai 2010 la 01:25
@Adela
Nu datoram nimic nimanui! De la aceasta exclamatie ar trebui sa pornim de fiecare data cand suntem chemati in birou, trasi la raspundere, interogati (inclusiv de parinti)si indopati cu o constiinta care nu ne apartine.
In momentul in care esti platit pentru serviciile tale de cineva sau "ceva" (in cazul statului), singura ta obligatie este sa te tii de un contract.
Chiar daca venim pe lume ajutati, (in mod normal de mama si de tata) viata ne este acordata in totalitate si in exclusivitate noua. Indiferent cate constiinte sunt in jurul nostru, ca niste tantari care se hranesc din noi, avem obligatia morala de a ne ocupa de constiinta noastra in primul rand....crede-ma, se vor supara multi, insa real, nu va suferi nimeni.
RăspundețiȘtergere
Răspunsuri
Adela26 mai 2010 la 23:57
Dumitru,

da, ai dreptate, de consiinta noastra ar trebui sa ascultam, insa tocmai la asta ma refer cand spun ca nu stim ce anume datoram, adica asta doare, cand nu putem vedea, tot din cauza noastra, probabil, ce asteapta Dumnezeu de la noi, caci orice lucru savarsit trebuie sa isi aiba propriul sens predefinit,de aceea spun ca nici o activitate nu ar mai fi demna de infern, doar daca serveste unui scop negativ insa ce si cat suntem datori sa dam..aici e greutatea, si de aici cred ca porneste lenea, incapatanarea, revolta si toate celelalte.
RăspundețiȘtergere
Răspunsuri

Adăugați un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

OVIDIU PÂRJOL s-a născut la Alba Iulia în anul 1982 şi a început studiul pianului la clasa profesoarei Rita Vrînceanu, în cadrul Liceului de Arte din localitate. A urmat apoi cursurile Liceului de Muzică „Dinu Lipatti” din Bucureşti, la clasa profesoarei Stela Avesalon; simultan a fost îndrumat şi de conf. univ. dr. Vlad Dimulescu de la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti. Mai departe a studiat pianul la Facultatea de Muzică a Universităţii „Transilvania” din Braşov, cu prof. univ. dr. Stela Drăgulin şi cu asist. univ. Horia Cristian, fiind îndrumat şi de pianistul Horia Mihail. A terminat un master cu specializarea Piano Performance în anul 2010 la aceeaşi Facultate de Muzică, la clasa prof. univ. dr. Stela Drăgulin.

A participat la cursuri de măiestrie interpretativă la Arad, Brădişor-Vâlcea, Braşov, Debrecen (Ungaria) susţinute de nume marcante ale pedagogiei pianistice internaţionale, ca: Gabriel Amiraş, Mihai Ungureanu, Walter Krafft, Horia Mihail, Kenneth Boulton, Thomas Hecht şi Jenö Jando.

Palmaresul competiţional al pianistului OVIDIU PÂRJOL conţine distincţii importante obţinute la olimpiadele naţionale de muzică şi la concursuri naţionale şi internaţionale de interpretare instrumentală. Astfel, pe plan naţional obţine Premiul II la Concursul Naţional de Interpretare Instrumentală, Deva, 1995, Premiul II la Olimpiada Naţională de Muzică, Craiova, 2000, Premiul I la Olimpiada Naţională de Muzică, Botoşani, 2002. La concursuri internaţionale este distins cu Premiul II, în anii 1998 şi 1999, şi apoi, în anul 2000, cu Premiul I, la Concursul Internaţional „Pro Piano” Bucureşti, Premiul II la Concursul Internaţional „Carl Filtsch” Sibiu 1998, finalist la Concursul Internaţional „Jeunesses Musicales” Bucureşti, 2000. A participat în 2005 la Concursul Internaţional „George Enescu” Bucureşti.

Activitatea artistică a pianistului OVIDIU PÂRJOL s-a concretizat în perioada 1998 – 2014 în numeroase recitaluri, participări la festivaluri, emisiuni radio şi tv, dintre care amintim: emisiunea televizată a d-lui Iosif Sava, „Lista lui Sava”, organizată la Palatul Cotroceni (iulie 1998), Festivalul „Tinere talente” de la Râmnicu Vâlcea (2001), numeroase recitaluri în Bucureşti şi Braşov, recitaluri radiodifuzate în direct în 2001, 2004, 2007 în cadrul emisiunii „Muzicieni de azi, muzicieni de mâine...” pe postul Radio România Cultural, recital în „Piaţa Festivalului”, în cadrul Festivalului „George Enescu” la Bucureşti (2001). A fost nominalizat la Colegiul PRO (2001). A realizat înregistrări la Radio România Muzical în mai 2001. A susţinut recitaluri la Sala Mică a Ateneului Român în 2002 şi 2006.

În anul 2002 a debutat ca solist, colaborând cu Filarmonicile din Ploieşti şi Braşov, interpretând Concertul pentru pian şi orchestră nr. 1 de Liszt, sub bagheta dirijorilor Radu Postăvaru şi Daisuke Soga. A colaborat şi cu Orchestra Filarmonicii din Târgu Mureş, deschizând „Zilele Târgumureşene” în 2003, cu interpretarea Concertului nr. 2 de Rahmaninov, sub bagheta dirijorului Kovács László. În mai 2008 interpretează acelaşi concert la Filarmonica Vâlcea, avându-l la pupitrul dirijoral pe Florin Totan. În stagiunea 2013-2014 a susţinut concerte cu Orchestra de Cameră a Judeţului Alba la Sebeş, Alba Iulia şi Bucureşti.

Din 2008 a format, împreună cu violistul Liviu Cernat, Duo Aurae, un duo cameral care şi-a propus să pună în lumină repertoriul standard violă – pian (cum ar fi Brahms – Sonatele Op.120, Schubert – Sonata „Arpeggione”, Enescu – Konzertstück, Schumann – Märchenbilder, Hindemith, Shostakovich, Rebecca Clarke), dar şi să abordeze repertoriul contemporan.

Începând cu anul 2010 şi-a extins din ce în ce mai mult „aria de manifestare” a talentului său şi în alte genuri muzicale, exprimându-se atât în jazz, cu trupele Caffe Noir şi Innervoices participând la prima ediţie a Festivalului Internaţional Alba Jazz în mai 2012, Innervoices deschizând concertul Alex Sipiagin Quartet, cât şi în rock, cu trupa Zadar, care a fost distinsă cu Marele Premiu la Festivalul şi Concursul Jam Session Sighişoara 2012 şi a avut o prestaţie excepţională pe scena Festivalului Padina Fest 2012. Ovidiu Pârjol este profesor şi pianist acompaniator la Liceul de Arte „Regina Maria” din Alba Iulia şi artist activ în mai multe proiecte muzicale albaiuliene.