duminică, 30 mai 2010

Despre scris

Încep să înțeleg vorba lui Noica. Nu scrii pentru alții. Scrii pentru tine, ca să te lămurești. Parcă simți că urmează să scrii dar încă nu știi ce. Ființa îți cere lămuriri despre Devenire. Scrisul e locul lor de întâlnire. Scrisul determină Ființa să se exprime și Devenirea să își găsească scopul, sensul, coerența. Cititorul, da, există și el, dar stă într-un plan mai îndepărtat, mai lesne de ignorat, pentru a nu pătrunde în zona de intimitate. La fel e și pe scenă când ai de cântat ceva ce ține de esențele tari, ai nevoie de spațiul tău de aură, ca să zic așa, un spațiu de "singurătate" fără de care mi se pare imposibil actul artistic muzical. Sviatoslav Richter, în ultimii săi ani de viață, cânta pe beznă totală în sală și cu lumina de la o veioză îndreptată spre partitură. Nu vedeai pianistul, nu vedeai aproape nimic. Astfel și el și publicul aveau intimitatea necesară pentru a-și asuma experiența muzicii interpretate de el. NU ai în vedere un public (dacă faci asta ești pierdut). Te exprimi când nu mai faci față altfel. Nu o faci pentru cineva, o faci ca descărcare sau pentru a te lămuri, pentru a experimenta, pentru a te căuta...

Un comentariu:

  1. Frumoase ganduri despre scrisul ca "lamurire" de sine si autocunoastere. Multumesc pentru citatul din Noica!
    Am terminat recent o carte interesanta despre scris. E vorba de "Oser ecrire" ("Indrazneala de a scrie" - traducerea titlului imi apartine) de Madeleine Chapsal, scriitoare franceza contemporana. Printre altele, ea afirma: "L'ecriture conserve le souvenir. Tue le vecu." ("Scrisul conserva amintirea. Omoara trairea"). Cartea fiind mai mult autobiografica, marturiseste cum adesea isi aminteste lucrurile cu mai multe detalii si cu mai multa intensitate decat cum le-a perceput atunci cand s-au intamplat. Spre exemplu, spune ca isi poate aminti de casa copilariei de la zgomotul unui anumit pas pana la mirosul camerei din nord si toate aceste senzatii sunt mai pregnante decat perceptia lor in real. Ei bine, continua spunand ca odata ce aceste amintiri sunt puse in cuvant, se naruie, se dizolva. O bucata din viata noastra este, prin cuvant, conservata. Insa intru beneficiul cui, se intreaba ea. Cu siguranta al citiroului, dar oare si al autorului?
    "Ma abandonez pe masura ce ma pun pe mine in cuvant".
    Mi s-a parut interesant...
    In alta ordine de idei, insa tot despre scris, nu mai stiu cine a spus ca pentru a afla ce parere are privitor la orice, se apuca sa scrie. Voltaire? Nu reusesc sa imi amintesc... Asta a propos de ideea de lamurire.

    Nu stiu daca sunt de acord cu afirmatia conform careia "nu ai in vedere un public" in cazul unui interpret, de exemplu. Pentru mine interpretarea muzicala e o forma de comunicare, transmitere de emotii. Or, cum se poate realiza acest lucru daca NU avem in vedere receptorul (publicul)?

    RăspundețiȘtergere